Mișcarea vestelor galbene (gilets jaunes) care a început pe 17 noiembrie 2018 în Franța reprezintă o mișcare muncitorească masivă și puternică, care a stârnit clasa muncitoare atât la nivel național, cât și la nivel internațional (Belgia, Olanda, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Serbia, Croația, Egipt, Israel, Canada, ș.a.m.d.). Actualmente, mișcarea se află în a 13-a săptămână, sau „actul XIII”, ceea ce este impresionant din punctul de vedere a istoriei socio-politice a Franței de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace. Franța nu a mai experimentat un asemenea fenomen socio-politic din mai-iunie 1968, (recomandăm articolele despre Franța 1968 pe marxist.com). Însă, spre deosebire de evenimentele de acum 51 de ani, mișcarea vestelor galbene este mult mai intensă și brutală, mai ales după austeritățile impuse de guvernul capitalist francez de la Sarkozy încoace.

În mass media burgheză românească, și bineînțeles cea internațională, manifestanții sunt descriși ca fiind violenți, huligani, vandali, și alte comentarii reflectate de către mass media burgheză franceză și internațională pentru a denigra vestele galbene. Hotnews.ro și adevărul, printre altele, au pus mult accent pe vandalismul vestelor asupra proprietăților, clădirilor, mașinilor, și chiar și radarelor, de către vestele galbene. Că tot venind vorba de violență, mass media omită brutalitatea nemiloasă din partea poliției față de protestatari, care a rezultat în vătămarea a cel puțin 1.800 de protestatari, și chiar și moartea câtorva persoane, ca de exemplu o persoană bătrână care a fost lovită de un tun cu apă folosit de poliția anti-revoltă. Mai mult de atât, poliția a arestat un grup de aproximativ 189 de liceeni, cu vârste între 12-20 de ani, în Mantes-la-Jolie, forțându-i să stea în genunchi cu mânile la ceafă, doar pentru simplul fapt că au simpatizat cu vestele galbene. Acesta este doar un exemplu, deoarece în întreaga țară, mai mult de 700 de studenți și liceeni au fost arestați.

Chiar și Digi24, o sursă de știri considerată „imparțială” în general, a citat conspirația propagată de The Times, cum că Rusia s-ar afla în spatele vestelor galbene!

„Potrivit cotidianului britanic The Times, care citează surse din anchetă, aceste acţiuni au fost coordonate de Rusia, dar autorităţile franceze au spus că e prea devreme pentru a afirma asta.

Moscova a fost acuzată de implicare împotriva lui Emmanuel Macron și în campania prezidenţială din 2017.”

Nu îl simpatizăm pe Putin, dar se pare că acesta se află în spatele tuturor eșecurilor sistemului capitalist din Europa de Vest și SUA, fie în referendumul Brexit și alegerile prezidențiale din SUA, fie în alegerile prezidențiale din Franța sau chiar și vestele galbene. În cazul în care, ori Putin are puteri supraomenești și poate manipula orice situație socio-politică din lume, ori apologeticii sistemului capitalist nu vor să recunoască cum însuși sistemul capitalist este ineficient și un eșec, preferând în schimb să blameze forțele înspăimântătoare ale rușilor. Bineînțeles, sursa întregii mișcări își are baza în măsurile de austeritate impuse de capitalismul francez, începând cu Sarkozy, continuând cu Hollande (deși acesta a încercat să evite impunerea austerității), și intensificându-se cu Macron. Așadar, măsuri care atacă în mod direct clasa muncitoare, atât straturile sociale joase cât și cele mijlocii, în timp ce scutește cele mai bogate straturi sociale ale țării.

Pentru a oferi o perspectivă mai vastă și concretă asupra situației din Franța, noi am tradus și compilat patru articole din limba engleză de pe site-ul In Defence of Marxism, care au fost scrise de-alungul dezvoltării evenimentelor din Franța. Primul articol va discuta despre situația și țelurile inițiale ale vestelor galbene, și de asemenea problemele conducerii sindicaliste CGT; al doilea articol va discuta despre concensiunile minore făcute de către Macron în decembrie; al treilea articol este despre actul V, care discută despre intensificarea mișcării vestelor galbene, dar și despre speranța clasei conducătoare cum că mișcarea va fi dizolvată de crăciun; al patrulea articol va discuta despre evenimentele recente ale mișcării vestelor galbene din ianuarie anul curent, și perspectivele atât ale burgheziei cât și ale muncitorilor.

Situația crizei captaliste se află într-o stare de criză atât la nivel național, cât și la nivel internațional. De aceea, este important să înțelegem originile situației actuale din Franța, dar de asemenea, trebuie să înțelegem și pașii importanți care trebuie realizați de către manifestanții mișcării gilets jaunes pentru a putea realiza o democrație muncitorească. Cu alte cuvinte, o democrație autentică, fără dictatura capitalului, patronilor, sau a unui număr mic de miliardari, în care clasa muncitoare poate să ia decizii bazate pe nevoile și dorințele sale curente.

Guvernul lui Macron se află la o margine de prăpastie, iar viitorul Franței va depine dacă mișcarea gilets jaunes se va dezvolta într-o mișcare muncitorească cu o conducere muncitorească adevărată, care să nu trădeze mișcarea asemenea liderilor sindicaliști CGT. Această întrebare nu este numai o sarcină pentru clasa muncitoare din Franța, ci și pentru întreaga clasă muncitoare din fiecare țară, așa cum putem observa în protestele imitatoare din diverse țări. Aceasta fiindcă, la urma urmei, clasa muncitoare nu poate fi eliberată în totalitate, atâta timp cât există un sistem capitalist care oprimă alte țări, precum cele în curs de dezvoltare. De aceea, trebuie să luptăm pentru o lume în care exploatarea, mizeria, sărăcia, inegalitatea, și discriminarea provocată de de către clasa conducătoare asupra clasa muncitoare nu va mai exista. Iar solidaritatea noastră cu luptele de clasă ale muncitorilor din întreaga lume este un pas esențial pentru triumfului clasei muncitoare împotriva sistemului capitalist!

Ștefan Nițu 13/02/2019

Franța: vestele galbene, Lenin și conducerea CGT-ului

Mobilizarea mișcării de protest a vestelor galbene (gilets jaunes) demarcă o etapă importantă în dezvoltarea luptei de clasă în Franța. Fără niciun partid, niciun sindicat, și fără nicio organizație preexistentă, sute de mii de oameni au participat la această mișcare împotriva unei majorări de impozite pe diesel și benzină, desconsiderând astfel pseudo-concesiunile și amenințările de către guvern. Aceștia sunt susținuți de către o mare majoritate a populației.

Determinarea protestatarilor este o reflectare a furiei și a suferințelor lor. Plini de indignare și durere împotriva unui guvern care crește în mod constant povara taxei asupra muncitorilor, pensionarilor și a clasei mijlocii, în timp ce capitaliștii cei mai bogați beneficiază de tot felul de „scutiri de impozit”, subvenții și alte reduceri. Vestele galbene au înțeles pe deplin cum că argumentul „tranziției ecologice” este numai un alt pretext pentru a prăda poporul în masă spre beneficiul unui număr mic de paraziți bogați.

Această mișcare este, evident, heterogenă din punct de vedere politic și social! Politica guvernamentală reacționistă asupra impozitului pe benzină a afectat nu numai muncitorii, ci și artizanii, comercianții mici, fermierii mici, muncitorii de birou, pensionarii și alte straturi sociale intermediare. Heterogenitatea socială și politică a mișcării vestelor galbene indică rădăcini profunde în societate. Aceasta nu este numai o mobilizare a unei avangarde a celor mai conștienți și organizați muncitori. Aceasta este o mișcare în masă care a răsculat chiar și straturile sociale inerte de felul lor. Desigur, nimeni nu poate spune cât de departe poate să continue această mișcare. Însă ceea ce este clar este faptul că o mișcare de această natură este caracteristică unei etape timpurii  a unei situații revoluționare. Pe insula La Réunion, mișcarea a luat deja forma unui caracter insurecțional.

Lenin despre mișcările în masă

Activiștii de stânga care sunt critici asupra „confuziei” mișcării trebuie să se gândească la ceea ce a scris Lenin în 1916:

„Cel care așteaptă o revoluție socială <<pură>> nu va trăi ca să o vadă niciodată. O asemenea persoană susține revoluția doar prin cuvinte, fără a înțelege ce este o revoluție […] Revoluția socialistă în Europa nu poate fi nimic altceva decât o izbucnire a unei lupte în masa de partea tuturora și a diverselor elemente oprimate și nemulțumite. În mod inevitabil, secțiuni din mica burghezie și din cea a muncitorilor înapoiați vor participa—fără o asemenea participare, lupta în masă este imposibilă, nicio revoluție nu este posibilă fără aceasta—și la fel de inevitabil își vor aduce în mișcare prejudiciile lor, fanteziile lor reacționare, slăbiciunile lor pline de erori. Dar din punct de vedere obiectiv ei vor asalta capitalul, și avangarda cu conștiință de clasă a revoluției, proletariatul înaintat, exprimând acest adevăr obiectiv a unei lupte în masă variată și discordantă, amestecată și fragmentată spre exterior, va fi capabilă să o unească și să o direcționeze, să preia puterea, să acapareze băncile, să exproprieze trusturile pe care toți le urăsc (deși din motive dificile!), și să introducă alte măsuri dictatoriale [1] care în totalitatea lor va ajunge la răsturnarea burgheziei și la victoria socialismului, care, cu toate acestea, în nici un caz nu va scăpa imediat de problema burgheziei mici.”

Aceste aliniate ale lui Lenin caracterizează mișcarea vestelor galbene. În același timp, acestea indică rolul pe care sindicatele și organizațiile politice ale mișcării muncitorilor trebuie să-l joace în asemenea circumstanțe: ei trebuie „să unească și să direcționeze” mișcarea maselor către cucerirea puterii și răsturnarea capitalismului. În acest sens, există o discrepanță imensă dintre ceea ce a scris Lenin acum un secol și ceea ce fac majoritatea „liderilor” mișcărilor laburiste de azi. De fapt, aceștia nu „conduc” nimic. Și-au întors spatele mișcării vestelor galbene, atunci când aceștia nu o atacă.

De exemplu, liderul CFDT-ului, Laurent Berger, a descris această mișcare ca fiind „totalitaristă”. Ca un agent al burgheziei înăuntrul mișcării laburiste, Laurent Berger nu ratează nicio oportunitate bună de a apăra ordinea stabilită, aceasta fiind, dominația („totalitaristă”, într-un sens) băncilor și companiilor multinaționale.

Greșelile liderilor sindicali

Cât despre Philippe Martinez, cel care conduce cea mai puternică și militantă confederație a sindicatelor, CGT-ul? „Răsturnarea burgheziei” și „victoria socialismului” sunt la o distanță de câțiva ani lumină de intențiile sale, ceea ce este foarte regretabil, deoarece problemele maselor nu pot fi rezolvate pe baza capitalismului. Aceasta fiind spusă, ce poziție apără Philippe Martinez? El spune cum că înțelege ura „legitimă” a vestelor galbene, însă refuză să-și implice organizația în această mișcare, pentru că el nu dorește să vadă CGT-ul „mărșăluind alături de Frontul Național”. În același timp, totuși, el recunoaște faptul că extrema dreaptă este o „minoritate” în această mișcare (de fapt, aceasta este marginală ca și o forță organizată în general). Cererea inițială și principală a vestelor galbene este anularea majorării impozitelor pe benzină, dar Philippe Martinez nu susține această cerere. Dimpotrivă, el a cerut guvernului să reevalueze salariul minim, în așa fel încât ca muncitorii să poată – printre altele – să cumpere „vehicule curate”!

O asemenea poziție este complet greșită, și decuplată complet față de situația reală. Bine înțeles, trebuie să luptăm pentru majorarea salariului minim și a salariilor în general. Însă această cerere nu contrazice sau exclude cererea care se află în centrul mișcării vestelor galbene, care a însuflețit straturi largi ale societății: anularea majorării impozitelor pe benzină. În loc să se opună acesteia cu cererea majorării salariilor, administrația CGT-ului ar trebui să ocupe cererea principală (și cinstită) a vestelor galbene, în timp ce apără programul său general pentru majorarea puterii de cumpărare – inclusiv, desigur, majorarea salariilor.

CGT-ul ar trebui să explice cum că majorarea impozitelor pe benzină nu are nimic de făcut cu mediul înconjurător. Aceasta este o prădare în favoarea companiilor multinaționale, pentru că banii de la majorarea impozitului va ajunge în cuferele șefilor, sub forma subvențiilor și ale scutirilor de taxe. Dacă guvernul are nevoie de câteva miliarde de euro pentru a se încadra în bugetul său, lasă-l să le ia din cuferele companiilor multinaționale – nu din buzunarele oamenlior! În loc să susțină acest punct de vedere clar și simplu, Philippe Martinez a presupus cum că mâinile șefilor se află în spatele vestelor galbene, răpândind neîncredere în așa fel.

Refuzând să se implice în lupta pentru micșorarea impozitelor pe benzină, conducerea CGT-ului a abandonat acest teren aripilor de dreapta și extremă dreaptă, a căror demagogi profesioniști au descoperit, în ultimele zile, cum că aceștia sunt împotriva acestor taxe, făcând aceasta cunoscută cu voce tare. Din fericire, membrii de bază ai CGT-ului au ignorat ordinele lui Philippe Martinez. Aceștia s-au mobilizat cu vestele galbene. Legături au fost create; acțiuni comune au fost executate. Aceasta este calea de urmat!

Susțineți vestele galbene – expuneți demagogii!

Mai presus de asta, cum plănuiește conducerea CGT să smulgă de la guvern – și de la patroni așadar – cei 300 de euro pentru creșterea salariului minim pe care aceștia o cer? Probabil prin organizarea unei „zi de acțiune” noi fără niciun plan de viitor, în ciuda eșecului evident ale strategiei zilelor de acțiune din ultimii 10 ani? Putem numai să presupunem. Momentan, cu o mișcare în masă în care refuză să participe, Martinez cere pur și simplu majorarea salarială.

Noi am accentuat faptul că strategia „zilelor de acțiune” este fără de speranță. Aceasta a dus la înfrângerea marilor mișcări sociale din 2010, 2016 și 2017 (pe lângă altele). Criza capitalismului francez este atât de adâncă încât în cursa sa de a executa tăierile de buget și de a elimina reformele, guvernul Macron nu se va ascunde de zilele de acțiune, indiferent cât de masive sunt acestea. În circumstanțele actuale, pentru a câștiga o victorie decisivă în favoarea clasei noastre, dezvoltarea unei mișcări de greve regenerabile în din ce în ce mai multe sectoare economice.

Asta este exact de ceea ce se tem burghezia și guvernul său: cum că mișcarea vestelor galbene va declanșa o mișcare de greve regenerabile. Acesta este momentul pe care Philippe Martinez a ales să declare: „puteți să o faceți fără mine! Eu nu voi mobiliza alături de FN.” O asemenea poziție este absurdă. Ceea ce demonstrează mișcarea vestelor galbene foarte clar este exasperarea crescândă și combativitatea a unor straturi mari de muncitori. Așadar, în loc să dezerteze câmpul de luptă, conducerea CGT ar trebui să facă tot ce îi stă în putință pentru a susține această mișcare, și să se bazeze pe impulsul său pentru a putea adăuga în agenda sa politică o ofensivă generală a clasei muncitoare împotriva tuturor politiclor reacționare ale guvernului. Pentru început, conducerea CGT ar trebui să apeleze la membrii săi pentru a participa în număr mare în demonstrația vestelor galbene din Paris, programată pe 24 noiembrie. Atunci, Wauquiez, Le Pen și alți demagogi burghezi ar ezita și ar încerca să se opună mișcării. Cu alte cuvinte, își vor arăta adevărata față.

Notițe:

[1] Pe vremea lui Lenin (anume, înainte de ororile nazismului și ale stalinismului), termenul „dictatorial” nu a avut defel nicio conotație negativă. Prin „măsuri dictatoriale”, Lenin pur și simplu se referea la măsurile (economice și politice) conform cărora muncitorii își vor impune voința asupra burgheziei – așa cum burghezia, sub capitalism, își impune voința asupra muncitorilor. În acest sens, „dictatura proletariatului” nu este decât democrație muncitorească: puterea muncitorilor odată ce au răsturnat „dictatura capitalului”.

Translated by Ștefan Nițu, original in English (Révolution, 20 November 2018)

Franța: fum și oglinzi prezidențiale

Luni seara, Macron a dat un discurs televizat printr-o încercare de a calma mișcarea vestelor galbene care amenință actualmente guvernul său. În ziua următoare, conținuturile sale au fost examinate și dezbătute de către toți cei care s-au mobilizat în săptămânile anterioare. Verdictul: „fum și oglinzi”. În special, „majorarea salariului minim cu 100 de euro”include reevaluarea automată a salariului minim programat pentru ianuarie 2019, pe lângă majorarea în sumplimentul de „primă de activitate”, în care patronii nu trebuie să plătească nici măcar un cent – și nu se va lua în considerare atunci când drepturile de pensie sunt calculate.

„Fără ca patronii să plătească nici măcar un euro”: aceasta a fost formula cheie a discursului lui Macron. Capitalului Mare i-a fost oferit asigurări cum că profiturile sale nu o să fie afectate de către „noile contracte ale națiunii” anunțate de către șeful de stat. De fapt, patronii mari ar ieși ca și câștigători: pe de o parte, mulțumită sugestiei generoase oferite de Macron cum că muncitorilor li se vor oferi ore suplimentare „fără impozite sau tarifuri” (către patron); și, pe de altă parte, propunerea sa de scutire de taxe pentru bonusuri de sfârșit de an, știind astfel că un anumit număr de companii au planificat deja să le plătească – iar în orice eveniment, aceștia nu sunt în nici un caz obligați să le plătească.

Cruțați patronii: faceți muncitorii să plătească!

Dacă Marele Capital  nu este făcut pentru a contribui, dacă acesta profită chiar și de la noile reduceri ale impozitelor, cine va plăti pentru factura „concesiunilor” ale lui Macron? Răspunsul este evident: dacă nu este capitalul, atunci munca va plăti, la fel și clasa muncitoare. Sub ce formă? Macron a fost prudent să nu dezvăluie nici un detaliu. Dar este binecunoscut că majoritatea populației va prelua datoria sub forma reducerii cheltuielilor publice și diverse majorări de taxe. Cu alte cuvinte, puținul care a fost oferit cu mâna stângă noaptea trecută va fi luată înapoi cu mâna dreaptă mâine. Și firește, mâna dreaptă va lua mult mai mult decât a oferit mâna stângă, conform cu agenda de contra-reforme drastice planificate în următorii ani la pensii, beneficiile de șomaj, serviciile civile, etc.

Așadar, nu este deloc surprinzător că majoritatea vestelor galbene sunt nemulțumite – și așadar hotărâte să-și continue mobilizația lor. Cât despre tinerii studenți la universitate și liceeni, aceștia au chiar și mai puțin motiv de a se demobiliza, deoarece Macron nici măcar nu i-a menționat – de parcă aceștia nici măcar nu există și nu au avut nici o cerere. În general, mișcarea în masă care s-a dezvoltat în țară nu poate fi satisfăcută cu câteva fărămituri pe aici și pe acolo. Însuși Macron a spus: „40 de ani de dificultate au reapărut.” Întocmai. Însă el nu o să poată să facă acești 40 de ani de dificultate, suferință și umilință să dispară prin distribuirea a câtorva zeci de euro pe lună pentru una-două straturi sociale. De exemplu, mulți pensionari ar putea plăti contribuții de pensii mai mici în 2019, dar aceasta nu preveni ca aceștia să nu fie săraci sau foarte săraci după o viață delungată de trudă. Cât despre funcționarii publici, muncitorii plătiți peste salariul minim, șomeri, muncitorii cu jumătate de normă, meșteri, comercianții mici, fermierii mici, etc.? Pentru aceștia, Macron nu a anunțat nimic. Însă, aceștia vor fi folosiți pentru a plăti factura.

Concesii mici, pedepse mari

Mobilizarea vestelor galbene va continua în zilele care vor urma. Însă așa cum a clarificat Macron la începutul discursului său, aceștia vor fi supuși unei represiuni brutale, precum și tineretul. Înainte ca acesta să ofere câteva concesii mici, Macron a împărțit pedepse mari, sau mai degrabă bâta imensă a CRS-ului (Compagnies Républicaines de Sécurité: poliția generală de rezervă franceză rău famată). În plus, mișcarea vestelor galbene este fără nici o îndoială puternică, profundă și extrem de combativă, dar dacă aceasta nu se va dezvolta de îndată într-o campanie de greve în serie, guvernul nu va da nimic substanțial. După săptămâni de mobilizare, este posibil ca oboseala să își ia amploare. Oboseala a afectat în calculele guvernului, care abia așteaptă un armistițiu de Crăciun cu o nerăbdare febrilă.

Am mai repetat aceasta de nenumărate ori: ori va începe prompt o mișcare puternică cu greve, ori mișcarea vestelor galbene ar putea să se retragă temporar în săptămânile care o să vină. Dar chiar dacă s-ar întâmpla un asemenea lucru, Macron tot nu ar rezolva cei „40 de ani de dificultate [care] au reapărut”. Guvernul său ar fi într-o poziție chiar și mai fragilă decât în aceea a lui Chirac în consecințele marei greve din decembrie 1995. S-a ajuns la un punct fără întoarcere. Fiecare atac de către guvern este posibil să provoace o mobilizare în masă nouă și puternică, chiar la un nivel mai înalt decât din săptămânile anterioare. Indiferent de perspectivele sale urgente, mișcarea vestelor galbene a reușit deja să ducă guvernul lui Macron la un pas de colaps. Și este chiar greu de imaginat cum acesta nu ar putea să cadă în zilele, săptămânile, sau (în cel mai bun caz) lunile care vor urma.

Translated by Ștefan Nițu, original in English (Révolution, 12 December 2018)

Franța: după cinci săptămâni de proteste, dizolvarea vestelor galbene?

Pentru a cincea sâmbătă consecutivă, protestatarii vestele galbene au ieșit pe străzile Franței pe data de 15 decembrie, care s-a numit „Actul V” al mișcării. Aceasta s-a petrecut după anunțurile lui Macron despre „concesiuni” pe data de 10 decembrie; și în timpul sătpămânii în care s-a petrecut mobilizarea studenților și o zi națională de acțiune, la apelul sindicatului CGT. După cinci săptămâni, în ce stadiu a ajuns mișcarea, și care sunt perspectivele sale?

Cifrele oficiale ale Ministerului de Interne precizează în jur de 66.000 de manifestanți în Franța weekend-ul trecut, ceea ce ar însemna o scădere de 50 la sută comparativ cu săptămâna anterioară. Așa cum am explicat deja, aceste cifre oficiale sunt o subestimare grosolană a numărului real de oameni pe străzi, deși este adevărat faptul că a fost diminuare. De ce se întâmplă aceasta?

Actul V

Cifrele maschează un fapt important: folosirea represiunii puternice ale poliției pentru a preveni în mod fizic dezvoltarea altor demonstrații. În Paris, zeci de stații de metrou au fost închise „în mod preventiv”, împiedicând astfel ca oamenii să ajungă la demonstrație. Poliția a înființat puncte de control în locații cheie ale capitalei unde protestatarii au fost căutați și în anumite cazuri chiar și arestați „în mod preventiv” (deși în numere mult mai mici decât în săptămâna anterioară).

Oamenii care s-au adunat la Opéra Garnier în Paris, una din punctele de adunare ale protestelor de sâmbătă, au fost înconjurați de poliție timp de mai mult de patru ore iar apoi li s-au spus să plece (cum ar putea ca aceștia să se conformeze?) fix înainte ca poliția anti-revoltă să dea năvală împotriva mulțimii.

Asemenea săptămânii trecute, sute de manifestanți care s-au adunat la Gare St Lazare au fost încercuiți și nu puteau să evadeze din cordoanele de poliție decât cu foarte mult efort.

Pe lângă faptul că foloseau canistre cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă, mașini blindate și un număr mare pe polițiști anti-revoltă CRS pentru a preveni ca vestele galbene să continue cu demonstrația, au fost promovate campanii concertate pe durata întregii săptămâni pentru a descuraja oamenii să mărșăluiască, folosind atacul din Strasbourg de săptămâna trecută (în care un om înarmat a ucis și rănit câțiva oameni) ca o scuză.

Desigur, atacatorul din Strasbourg a fost deja omorât de către poliție, dar totuși au existat „îngrijorări de securitate”, care a făcut ca oficialii guvernamentali și mass media să apeleze la vestele galbene să stea acasă și să nu demonstreze. În unele orașe, prefecții guvernamentali au luat măsuri atât de drastice precum înterzicerea tuturor adunărilor ca și consecință.

În unele orașe provinciale, au existat demonstrații pașnice, dar în cele mai multe cazuri aceștia au fost atacați de poliția anti-revoltă cu o serie de gaze lacrimogene.

În toate privințele, guvernul practic a abolit dreptul de protest în Franța. Bine înțeles, apoi mass media și guvernul francez susțin în mod optimist cum că „mișcarea va rămâne fără combustibil”. În ciuda tuturor acestor lucruri, zeci de mii de oameni au mărșăluit în întreaga țară: în Marseille, Toulouse, Bordeaux, Nantes, Lille, Dijon, Le Havre, și multe alte orașe, mari și mici.

Precum și demonstrațiile, multe din blocadele rutiere continuă să fie impuse și au fost și mișcări pentru a permite șoferilor să treacă în mod liber de cabinele de taxare pentru autostrăzi.

În săptămâna care a început cu concesiunile silite ale lui Macron, și elevii de școală au susținut greva și demonstrațiile în sute de școli, sub mobilizarea pe care aceștia au numit-o marțea neagră. În regiunea pariziană, aceștia au avut sprijinul sindicatelor pentru profesori.

Apoi pe joi, a fost o mobilizare națională de studenți universitari, care în multe părți ale țării au ținut adunări generale masive și au votat rezoluții în favoarea mișcării vestelor galbene și au început o grevă pentru cererile lor proprii.

CGT-ul

Pe 14 decembrie, vineri, CGT-ul a apelat în favoarea zilei naționale de greve pentru o serie de cereri, printre care și o majorare generală a salariilor și pensiilor. Au existat câteva greve, în special pe porturi și în sectorul energetic, dar ziua a fost mai scurtă decât era necesar, și anume, o grevă generală de 24 de ore ca și începutul unei ofensive hotărâtoare a muncitorilor împotriva lui Macron. Conducerea CGT a apelat în favoarea acestei „zi de greve” ca și o încercare de a calma situația, deoarece mulți activiști în rangurile sindicatelor au fost foarte înfuriați de poziția secretarului general, Martinez, care a refuzat să se alăture mișcării vestelor galbene.

În câteva regiuni, unde CGT-ul local reieșit în mod clar în favoarea unei mișcări solidare, au existat demonstrații destul de mari (Marseille, Toulouse, etc) cu o prezență majoră de studenți universitari și elevi. Aceasta arată potențialul care există pentru o mișcare largă, dar în același timp aceasta dezvăluie poziția nepotrivită a liderilor CGT.

În timp ce Martinez a vorbit despre nevoia „grevelor pretutindeni”, el a evitat cu grijă folosirea cuvintelor „grevă generală”. Ziua de acțiune a fost apelată fără nicio legătură directă cu protestele vestelor galbene, și nu a fost făcut niciun efort adevărat la nivel național pentru o mobilizare serioasă a forțelor CGT. Aceasta este o tactică la care birocrații francezi a sindicatelor CGT au devenit foarte iscusiți: atunci când presiunea dedesubt are nevoie de aceasta, apelezi la o zi de acțiune națională, folosești un limbaj radical dar vag, nu faci nimic pentru a organiza în mod serios iar apoi te întorci cu spatele și spui: „vezi, nu există nicio dispoziție pentru o grevă generală, condițiile nu sunt acolo”.

Luând toți acești factori în considerare, durata mișcării, lipsa unei atitudini serioase din partea liderilor sindicaliști, represiune de stat brutală și de asemenea impactul concesiunilor de către guvern (care, să nu uităm, a anulat majorarea impozitul pe combustibil, ceea ce a dus la mișcarea însine în primul rând), nu este nicio surpriză cum că demonstrațiile de sâmbătă au însemnat un pas înapoi față de săptămâna trecută. Mulți dintre participanții mișcării încep să se întrebe, care sunt perspectivele vestelor galbene, și încotro se îndreaptă? În absența unei conducere clară, și refuzul liderilor naționali ai CGT de a oferi una, atunci nu este nicio surpriză cum că mișcarea pare să-și piardă din combustibil.

Totuși, chiar și în acest stadiu, există o susținere copleșitoare în favoarea mișcării. Chiar dacă gilets jaunes au mobilizat în numere mai mici, chiar și în punctul lor culminant, decât în bătălii sindicaliste anterioare, susținerea acestora din partea publicului a rămas întotdeauna între 65 și 75 la sută, depinzând de sondajele de opinie citate, și acest lucru rămâne în vigoare. Este adevărat și faptul că procentajul de oameni care să susțină continuarea mișcării a scăzut substanțial de la peste 70 la sută, dar totuși încă se află peste 50 la sută actualmente, dezvăluind astfel cum că aceste proteste articulă o nemuțumire adânc înrădăcinată în felul în care oamenii muncitori sunt forțați să plătească pentru criza capitalismului, în timp ce capitaliștii cei mai bogați continuă să acumuleze bogății vaste.

Macron este slăbit, furia publicului este consolidată

CGT-ul a apelat acum pentru o altă „zi de acțiune” pe 18 decembrie și gilets jaunes apelează pentru un Act VI sâmbăta. Va rămâne de văzut dacă combinarea factorilor (oboseala, concensămintele, represiunea, lipsa de conducere) va duce la un sfârșit faza actuală a mișcării. Chiar daca ar fi așa, niciuna din frustrările și mâniile care se află la bază nu a fost rezolvată.

Ceea ce este clar este faptul că guvernul Macron, care a fost susținut în mod exagerat ca fiind o forță „liberală”, capabilă de a îndeplini „reformele necesare de care societatea franceză are nevoie” (din punctul de vedere al clasei conducătoare) a fost slăbită în mod decisiv de către proteste, iar autoritatea acestora este dărăpănată. Barometrul lunar IFOP cel mai recent, publicat pe 16 decembrie, arată că popularitatea lui Macron este numai 23 la sută, iar cei care sunt nemulțumiți cu președenția sa reprezintă 76 la sută. În plus, sentimentul celora care sunt împotriva lui Macron s-a întărit, unde procentajul oamenilor care susțin că sunt „foarte nemulțumiți” a ajuns de la 39 la 45 la sută într-o lună. Pentru comparație, evaluările lui Macron erau 62 la sută fix după alegerea sa în mai 2017.

Mișcarea vestelor galbene, totuși, nu numai că a provocat guvernul de bogați al lui Macron, dar într-un fel confuz și tentativ, a articulat o indispoziție adâncă despre întregul regim al societății franceze și a scos la iveală caracterul fundamental nedemocratic a democrației burgheze.

Iar aceste sentimente nu se limitează numai în cazul Franței. Au existat o serie de demonstrații „imitatoare” în Belgia, Olanda, Canada, Polonia, Israel, Tunisia, Republica Centroafricană, Burkina Faso, etc. Guvernul egiptean a ajuns chiar să interzică vestele de înaltă vizibilitate întru totul, temându-se de mobilizări imitatoare.

Caracterul politic și cererile acestor manifestări internaționale au fost amestecate (existând exemple de prezența aripilor drepte și stângi). Însă, faptul că gilets jaunes au fost adoptate ca un simbol internațional de rebeliune arată cum că aceleași contradicții care au stârnit mișcarea în Franța există la o scală mondială. Au existat de asemenea și exemple promițătoare de solidaritate internațională a muncitorilor față de vestele galbene. De exemplu, federația de sindicate sud-africană a transmis un mesaj de solidaritate către protestatarii din Franța.

O secție a celor mai avansați muncitori și tineri va fi tras concluzii politice importante din această mișcare, cea principală fiind probabil cum că singura cale pentru a obține anumite cereri este prin acțiune radicală, în masă, directă pe străzi. Este imperativ cum că alte lecții pot fi trase, în special despre nevoia a oricărei mișcare în masă de a avea o conducere democratică la nivel național și responsabilă, înarmată cu un program care poate oferi o alternativă clară la criza capitalismului.

Translated by Ștefan Nițu, original in English (Jorge Martin, 17 December 2018)

Franța: Macron pe marginea prăpastiei – pregătiți o grevă generală!

Mișcarea vestelor galbene este un cutremur social de o putere excepțională. Aceasta reprezintă o cotitură majoră a luptei de clasă din Franța – și deasemenea o sursă de inspirare a muncitorilor din întreaga lume. Aceasta va avea un impact profund și de lungă durată asupra vieții politice din țară.

Sutele de mii de oameni exploatați și oprimați care s-au mobilizat pe 17 noiembrie, în majoritatea cazurilor, au făcut-o pentru prima dată în viețile lor. Aceasta nu a fost o mobilizare a celor mai organizate straturi ale muncitorilor. Nu a fost nici măcar o mobilizare compusă doar din muncitori: au fost deasemenea și artizani, fermieri mici, pensionari, etc. Ca atare, această mișcare a fost – și rămâne – heterogenă din punct de vedere politic. Anumiți critici ai vestelor galbene visează pentru o „revoluție pur socială”, însă după cum a scris Lenin, o asemenea persoană „susține revoluția cu vorbe goale fără a înțelege ce este o revoluție”. O revoluție, prin definiție, mobilizează cele mai adâncite straturi sociale ale țării. Prezența multor femei pe sensurile giratorii și la demonstrații reprezintă o ilustrare a acestui fenomen.

RIC-ul, și „puterea poporului”

Referendumul pentru inițiativa cetățenilor (RIC) s-a ivit ca și cererea principală și democratică a vestelor galbene. Principiile sale sunt simple: dacă un număr suficient de cetățeni au o cerere, un referendum poate fi organizat cu privire la orice interes public: lege, constituția, demiterea unui reprezentant ales, etc.

Popularitatea acestei cereri indică o neîncredere profundă a instituțiilor burghezo-democratice. Nu este surprinzător. De zeci de ani, dreapta și „stânga” au venit la putere unul după altul, pentru a executa practic aceași politică reacționară. În parlament, majoritatea „reprezentanțiilor poporului” și-au organizat prădările spre beneficiul câtorva sute de familii capitaliste mari.

Criza capitalismului subminează fundațiile materiale ale democrației burgheze. Instituțiile celei de-a cincea republică apar din ce în ce mai mult ca o mașinărie vastă a cărui rol este de a oferi iluzia cum că „majoritatea decide”, în timp ce în realitate o minoritate mică controlează și decide totul.

În acest context, RIC-ul este văzut ca un mijloc de intervenție directă de către popor în afacerile țării: o cale de a-și impune voința prin evitarea instituțiilor oficiale și „democratice”. În felul acesta, cererea RIC-ului conține un subtext cu potențial revoluționar. Vestele galbene și-au relatat în mod direct cererea printr-un alt slogan: „puterea poporului!” La rândul său, aceasta s-a unit cu o întreagă serie de cereri sociale (salarii, pensii, etc.).

Politicienii burghezi au înțeles aceasta și, așadar, își arată cea mai mare rezervă cu privire la RIC. De exemplu, este clar faptul că un referendum de rechemare asupra președenției republicii, la mijlocul mandatului, ar fi fatal pentru Macron. Fiind conștient de acest lucru, adversarii referendumului de rechemare susțin argumentul sărăcăcios în legătură cu „stabilitatea instituțiilor”. În numele acestei „stabilități”, masele sunt rugate să se lase jefuite de către Macron până la sfârșitul oficial al mandatului său în mai 2022!

Însă, trebuie să și evidențiem cum că nu toți politicienii burghezi resping RIC-ul în totalitate, deoarece aceștia cred că pot neutraliza acest mecanism, și să îl restituie în așa fel încât să nu atace interesele și puterea clasei conducătoare. La urma urmelor, acesta chiar este cazul anumitor democrații capitaliste, cum ar fi Italia sau Elveția, unde posibilitatea provocării unui referendum nu va submina dominația economică și politică a burgheziei. Așadar, în Franța, nu poate fi exclus, prin speranța slăbirii vestelor galbene, faptul că guvernul va prelua inițiativa de a extinde posibilitatea de a organiza referendumuri, în interiorul limiterilor stabilite, în conformitate cu menținerea „stabilității” sistemului.)

Pentru o democrație a muncitorilor!

Mișcarea laburistă trebuie să explice asemenea pericol al cooptării RIC de către clasele adversare. Dacă aceasta este numai o simplă correctivă a mașinăriei „democratice” a celei de-a cincea republică, RIC-ul va ajunge să fie „neutralizată” în mod inevitabil. Așadar, este necesar să spargem întreaga mașinărie a statului burghez și să o înlocuim cu organele democratice ale clasei muncitoare, conectate la nivele locale și naționale a unui sistem de delegați aleși și revocabili. Puterea nu poate fi împărțită cu capitaliștii („pentru aceștia instituțiile burgheze, pentru noi RIC-ul”), aceasta trebuie luată în totalitate. Și chiar dacă cererea pentru RIC, așa cum este susținută de către vestele galbene, este progresivă, „puterea poporului” nu poate fi efectivă decât sub forma unui guvern al muncitorilor, bazându-se pe organizațiile democratice aflate în locurile de muncă, în cartiere, serviciile publice, etc. Aceste organe, mai mult de atât, nu pică din ceruri: acestea trebuie să reieasă din lupta de clasă însăși. Lipsa unor asemenea organizații democratice este exact una din slăbiciunile vestelor galbene.

În cele din urmă, o democrație a muncitorilor autentică presupune controlul asupra aparatului de producție de către producătorii însăși: clasa muncitoare. Atâta timp cât un număr mic de paraziți gigantici (Bouygues, Arnault, Lagardère and Company etc.) dețin băncile și mijloacele majore de producție, nu va exista o „democrație” adevărată. Sub capitalism, democrația se oprește în fața ușilor companiilor, unde dictatura patronului și a acționarilor domnește. În schimb, socialismul presupune controlul asupra producției în mod democratic de către muncitori, la nivele locale și naționale, sub contextul planificării economice, care are ca scop satisfacerea nevoilor celor mai mulți oameni.

Cererile democratice și sociale ale vestelor galbene nu pot fi satisfăcute în totalitate fără o revoluție socialistă. În acest stadiu, această idee este mai mult decât evidentă pentru toată lumea. Dar experiența este cel mai bun profesor.

Deplasarea către stânga

În ultimele săptămâni, orientarea politică dominantă a mișcării a devenit din ce în ce mai clară: împotriva taxării celor săraci, pentru taxarea celor bogați, pentru salarii mai mari, pensii mai mari, servicii publice mai bune și, în sfârșit, împotriva „guvernării celor bogați”, pentru „puterea poporului”. Cererea RIC-ului este exprimarea imediată a acestor aspirații ale maselor pentru a-și prelua controlul destinului. În toiul luptei colective, conștiința politica a acestora a făcut pași imenși. Iar aceasta nu este decât începutul.

Această deplasare către stânga a provocat o ostilitate crescândă a tuturor forțelor reacționare, inclusiv politicienilor de dreapta și extrema dreaptă care inițial și-au exprimat „susținerea” otravită la început pentru vestele galbene. Laurent Wauquiez (președintele partidului republican) și-a dat jos vesta galbenă imediat, după care a negat cum că ar fi purtat-o de la bun început. Marine Le Pen pândește din umbre, așa cum face întotdeauna atunci când masele se află într-o luptă de clasă. În schimb, cei mai buni activiști din stânga și mișcarea laburistă au oferit vestelor galbene o susținere entuziastă crescândă. Acesta a fost cazul pentru partidul France Insoumise, care, în ciudat tuturor erorilor sale, a reieșit ca și organizația politică cea mai bine conectată cu această mișcare. Aceasta va avea implicații politice majore pe durată lungă.

Perspectiva burgheziei

Nu putem prezice evoluția mișcării în următoarele săptămâni. Se poate să se dezvolte pe parcursul lunii ianuarie. În orice caz, o mișcare de asemenea natură și scop nu poate fi o simplă paranteză dintre două faze ale unei stabilități sociale relative. Dimpotrivă, aceasta este numai începutul unei faze de accelerare pentru lupta de clasă.

Burghezia este conștientă de acest fapt. Le Figaro cugeta pe 2 ianuarie: „va fi capabil Macron să-și execute reformele în 2019?” O întrebare foarte bună, la care politologul Jérôme Sainte-Marie răspunde:

"Orice reformă liberală, care apare ca cerând sacrificii imediate [din partea muncitorilor], ar putea să repornească mobilizarea. În următoarele luni, Macron va trebui să conducă țara sub această amenințare de rezistență permanentă.”

Aceasta este total corect. În 2019, guvernul a plănuit să abordeze pensii, asigurările de șomaj și serviciile sociale (printre alte aspecte). Fiecare din aceste ofensive sunt capabile de a reaprinde flacăra socială, pentru că fiecare țel de a impune noi sacrificii asupra populației, pentru unicul scop dea a apăra profiturile marilor afaceri.

Câțiva observatori sugerează cum că Macron trebuie să-și „oprească” contra-reformele, sau chiar să creeze „un punct de cotitură socială”. Dar pentru burghezia franceză, aceasta nici nu se discută. Aceasta nu poate tolera cea mai mică pauză în distrugerea sistematică a tuturor dobândirilor clasei muncitoare din trecut, în timp ce competivitatea capitalismului francez trebuie restaurată, care a declinat în ultimele trei decenii în toate piețele (globale, europene și naționale). Cu alte cuvinte, chiar dacă burgheziei îi este frică de explozii sociale noi, nu are nimic de ales decât să riște. Iar pentru a conduce o asemenea aventură, aceasta nu are o alternativă imediată decât guvernul lui Macron. Burghezia nu are nicio garanție cum că alegerile parlamentare timpurii vor duce la un guvern puternic de aripă dreaptă. Astfel, în următoarele luni, aceștia se vor agăța de Macron, pentru a-și dori orice este mai bine, în ciuda aroganței sale, limbajului său provocător și ura pe care acesta stârnește asupra maselor.

Mișcarea sindicalistă

Burghezia depinde de asemenea și de influența moderată ale liderilor sindicaliști. Aceasta regretă cum că vestele galbene nu sunt înzestrate cu lideri „rezonabili”, deschiși pentru un „dialog” și „compromisuri”, din când în când! Pe 12 decembrie, Le Figaro și-a exprimat cuvintele amabile în felul următor:

"Timp de un secol, CGT-ul a canalizat nemulțumirea populară. Criza „vestelor galbene” a arătat cât de valoroasă a fost această expertiză. Și cum criza generală ale sindicalismului este problematică."

De fapt, conducerea sindicalistsă nu și-a exersat niciun control asupra mișcării vestelor galbene. Laurent Berger (CFDT) i-a insultat în mod direct. Fiind zguduită de o criză internă, administrarea FO și-a păstrat distanța. Cât pentru CGT, aceasta a eșuat în totalitate în sarcina sa, aceea fiind de a se baza pe dinamicile vestelor galbene de a pune în agenda sa o mobilizare generală a clasei muncitoare, sub forma unei mișcări de greve continue. În schimb, Martinez s-a distanțat de vestele galbene, a programat câteva zile de acțiune fără nicio urmare – și în cele din urmă și-a oferit serviciile pentru Elysee, promițând să se angajeze în „negocierile” într-un mod rezonabil și „non-violent”.

Atitudinea lui Martinez a provocat multă critică la inima CGT, unde mulți activiști înțeleg nevoia de a susține vestele galbene, dar deasemenea și de a depinde de energia formidabilă a mișcării de a susține opoziția împotriva întregii politici guvernamentale ale lui Macron. Opoziția internă împotriva conducerii CGT probabil se va intensifica în următoarele luni, mai ales în privința congresului anual din următoarea lună mai.

Dar în viitorul apropiat, stânga și mișcarea sindicalistă trebuie să ia măsuri pentru situația politică și să tragă concluzii practice din aceasta. Guvernul Macron se află la margine de prăpastie. Noi trebuie și putem să avansăm de aici. Dacă mișcarea vestelor galbene găsește și depășește vigoarea pe care aceștia au avut-o de la începutul lunii decembrie, nu putem exclude faptul că Macron va fi obligat să dizolve adunarea națională. Dar mișcarea laburistă nu trebuie să aștepte în mod pasiv pentru această eventualitate. Trebuie să ne trecem pe ofensivă. Să nu spunem, de data aceasta, că „muncitorii nu vor să se lupte!” Vestele galbene au demolat acest argument. Problema nu este combativitatea maselor, ci conservatismul conducerii sindicaliste. În numai câteva săptămâni, vestele galbene au câștigat mai multe concensăminte de la guvern decât zecile de „zile de acțiune” din ultimii 20 de ani.

Pentru început, întrebarea asupra unei greve de campanie trebuie pusă în mod serios și discutată în sindicate, dar deasemenea și în organizațiile politice de stânga. O campanie vastă de agitare trebuie efectuată în locurile de muncă, cartiere, universități, licee și, bineînțeles, ansamblurile vestelor galbene. Pe scurt, grevele trebuie pregătite în mod serios. Vestele galbene au dovedit că Macron este mult mai slab decât a susținut acesta. Dezvoltarea unei campanii de greve continue ar duce la o lovitură de grație împotriva guvernului său.

Translated by Ștefan Nițu, original in English (Jérôme Métellus, 07 January 2019)