Venezuela - grevă a opoziţiei sau sabotaj al şefilor?

Dacă ar fi să credem informaţiile din mass media internaţională, am avea impresia că în Venezuela a fost o grevă generală mai bine de o lună şi jumătate şi că preşedintele Chavez este o figură extrem de nepopulară şi un şef autoritar gata să fie răsturnat de o revoltă populară. Nimic mai departe de adevăr.

De fapt "greva naţională civică" lansată de opoziţie pe 2 decembrie 2002, care cerea alegeri anticipate şi demisia imediată a lui Chavez a fost un eşec de la ănceput. Cînd am ajuns la Caracas, pe 11 decembrie, aeroportul funcţiona normal, la fel ca şi transportul public (autobuze, taxiuri şi metroul), magazinele, restaurantele şi barurile. Industriile de bază (oţel, aluminiu, etc), care sunt proprietate de stat lucrau la 100% capacitate datorită deciziei muncitorilor şi sindicatelor de a se opune "grevei".

În statul Carabobo, unul din cele mai importante centre industriale ale ţării marile confederaţii sindicale "Lupta de Clasă" şi "Blocul Sindical Democrat" � centrale sindicale ce acoperă muncitori din 52 federaţii din ţară (inclusiv de la firmele Ford, General Motors, Chrysler, Pirelli, Good Year, Firestone, MAVESA, etc) şi-au declarat opoziţia faţă de "grevă". Unele din aceste întreprinderi au continuat să lucreze dar în altele muncitorii s-au prezentat la lucru şi au găsit fabricile încuiate de directori. Au cerut să fie plătiţi, deoarece au venit la serviciu, şi în multe cazuri chiar au fost plătiţi. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în anumite sectoare ale industriei alimentare care este controlată aproape total de "Grupo Polar" � proprietate a omului de afaceri Mendoza, care e totodată şilider al opoziţiei ani Chavez.

Nu este nici un fel de grevă, ci un sabotaj al şefilor. Faptul că acest protest are sprijinul centralei sindicale CTV, cea mai importantă din ţară, nu trebuie să păcălească pe nimeni căci Comitetul Executiv al acestei centrale nu a fost niciodată ales. Oamenii care se autodeclară la conducerea centralei sindicale s-au ales singuri într-un fel de "alegeri" din noiembrie 2001. Lucru care explică de ce majoritatea federaţiilor şi liderilor sindicali nu îi recunosc.

Singura parte a economiei afectată, (într-adevăr, urît de tot) de protestele opoziţiei este industria petrolieră. Care este situaţia acolo?

Un grup mic de manageri, directori, supraveghetori şi specialişti au organizat sabotarea producţiei şi aproape că au oprit industria petroliferă. Acest tip de industrie este foarte computerizat şi cîţiva manageri care îşi retrag cheile şi îşi ascund parolele pot face foarte mult rău. Aceşti domni s-au asigurat înainte că îşi vor primi salariile (colosale) deşi sunt " în grevă". Lor li s-au alăturat cîţiva căpitani de tancuri petroliere şi echipaje care s-au răsculat şi au refuzat să livreze marfa la termen. Este important de notat că liderii centralelor sindicale din industria petrolieră, care îm Aprilie au fost de partea autorilor loviturii de stat eşuate, de data asta nici măcar nu au avut tupeul să dea o declaraţie publică în favoarea "grevei naţionale". Încet dar sigur, muncitorii din rafinării au preluat controlul asupra producţiei şi au descoperit că se pot descurca şi fără şefi; industria petrolieră începe să revină la normal. Pe 10 ianuarie compania de stat PDVSA (Petroleos de Venezuela), în proprietate de stat, muncea deja la 50% din capacitate.

Protestul opoziţiei a fost însoţit de o campanie de minciuni, jumătăţi de adevăruri şi manipulări grosolane din mass media. În special posturile TV , controlate de opoziţie, s-au întrecut pe sine. Toate aceste posturi şi-au întrerupt programele normale pentru a diuza ştiri despre succesul grevei şi au înlocuit pauzele de publicitate cu pauze de propagandă ale opoziţiei. Pentru a avea o idee de isteria la care s-a putut ajunge, atunci cînd guvernul a obţinut o hotărîre judecătorească de a înlocui echipajele de pe petrolierele rebele, opoziţia a pretins că noile echipaje sunt formate numai din cubanezi, semn sigur că ţara se îndreaptă spre un "comunism de tip Castro". Minciuna s-a tot repetat pînă cînd, în urma unei declaraţii a ministerului de externe cubanez, liderii din opoziţie au fost siliţi să admită că nu era nici un cubanez la tancurile petroliere.

. La începutul lunii ianuarie opoziţia, văzînd eşecul acţiunilor de protest, a decis să escaladeze conflictul anunţînd închiderea băncilor şi a şcolilor. Ambele acţiuni au eşuat. Majoritatea băncilor au rămas deschise iar cele care s-au închis au fost redeschise după 48 de ore; iar şcolile au fost deschise de o alianţă între părinţi, profesori şi elevi, uneori contra ordinelor directorilor.

Easte Chavez un dictator nepopular? Opoziţia a chemat demai multe ori la proteste cu scopul de a-l fece să-şi dea demisia. Au reuşit să mobilizeze 100 000, 200 000, chiar 300 000 de oameni pe străzi, în special din clasele bogate sau de mijloc din Caracas. Ceea ce nu se spune este că Bolivarienii, cum se autodenumesc ei care doresc continuarea procesului revoluţionar, pot aduna mulţimi şi mai mari de oameni. Pe 7 decembrie, chiar la începutul "grevei naţionale" o demonstraţie mamut a scos pe stzrăzile Caracasului două milioane de oameni împotriva opoziţiei şi pentru a apăra guvernul ales.

Ce a realizat "greva" opoziţiei? A polarizat societatea şi a obligat mulţi oameni care erau neutri pînă atunci să treacă de partea uneia dintre cele două tabere. Majoritatea s-au declarat împotriva protestului opoziţiei, pe care îl văd responsabil pentru cozile la benzină şi alimente. De multe ori oamenii de la cozile de ore întregi de la benzină i-au dat pur şi simplu afară pe partizanii opoziţiei, pentru tupeul de a da vina pe guvern pentru lipsa benzinei.

Chavez nu este nici un fel de dictator. De fapt suporterii lui îi cer să acţioneze mai ardical împotriva opoziţiei, care se încăpăţînează să încerce răsturnarea prin forţă a unui guvern ales legal. Singurii care mai sunt la închisoare în urma puciului nereuşit din aprilie 2002 sunt de fapt sprijinitorii guvernului legal, deci ai lui Chavez, care apărau palatul prezidenţial împotriva puciştilor! Incredibil! Pedro Carmona, care se autointitulase noul preşedinte preţ de cîteva ore a fost pus în arest la domiciliu dar peste cîteva zile a evadat şi s-a refugiat în Columbia. Ziarele opoziţiei - majoritatea presei - au numeroase editoriale în care cheamă forţele armate să răstoarne guvernul legal şi nu sunt interzise!Ba, un grup de militari s-au declarat în rebeliune faţă de guvern şi, în loc să fie arestaţi, li s-a permis să-şi organizeze un campus permanent în Plaza Francia, o piaţă în centrul Caracasului (de notat că aceşti militari curajoşi îşi părăsesc noaptea corturile pentru a dirmi la hoteluri de lux din Caracas!)

De cînd a fost ales, în 1998 Chavez şi echipa lui au fost puşi la încercare de mai multe ori, în şapte alegeri diferite. Mai mult, noua constituţie bolivariană permite ca noua echipă parlementară să fie supusă unui referendum la jumătatea mandatului, adică la doi ani de la alegeri. Acelaşi lucru este valabil şi pentru preşedinte, care ar putea fi supus referendumului în august 2003. Problema este că opoziţia este convinsă că ar pierde un asemenea referendum şi aceasta explică de ce insistă ei ca Chavez să-şi dea demisia înainte. Ei încearcă să realizeze acum printr-o combinaţie de sabotaj, presiune a străzii, apel la forţele armate şi la imperialismul mondial ceea ce nu au reuşit în aprilie 2002, după eşuarea încercării de lovitură de stat militară.

Motivul pentru care oligarhia locală şi imperialismul american se opun lui Chavez este că acestora li se pare exagerat pînă şi programul prezidenţial de reforme burghezo democratice, destul de limitat (reformă agrară, menţinerea PDVSA în proprietatea statului şi extinderea democraţiei politice cu forme participative) şi se tem că procesul de mobilizare a maselor generat de ele ar afecta interesele capitaliştilor. Dar chiar acţiunile de forţă ale forţelor reacţionare radicalizează masele şi le împing spre acţiune directă. De exemplu, pe 10 ianuarie 400 de muncitori de la o întreprindere de anvelope din statul Lara, COVENCAUCHO au declarat o "grevă împotriva grevei" şi au ocupat întreprinderea, atunci cînd li s-a explicat de şefi că trebuie să oarticipe la "greva naţională" � adică la protestele opoziţiei. Muncitorii de la o rafinărie au preluat întreprinderea sub controlul lor în perioada cuprinsă între Crăciun şi Anul Nou. Cînd a venit noul manager, care sa îl înlocuiască pe cel vechi, care se dăduse de partea opoziţiei, muncitorii i-au spus că este binevenit să li se alăture, dar să accepte faptul că acum rafinăria este sub conducerea muncitorilor. Un alt lucru interesant: pe 17 ianuarie, Garda Naţională cu sprijinul muncitorilor şi al populaţiei locale a preluat controlul asupra unui magazin de băuturi Panamco din Carabobo aparţinînd bogatului om de afaceri şi lider al opoziţiei Cisneros iar generalul care a condus operaţiunea a motivat faptul prin aceea că "interesele generale trec înaintea intereselor particulare". Aceste fapte arată radicalizarea maselor şi absorbirea de către ele a procesului revoluţiona venezueleanr.

Principalele discuţii care au loc astăzi în sindicate şi în mişcările populare sunt despre controlul popular al mass mediei, despre gestiunea muncitorească a companiilor proprietate de stat, ocuparea întreprinderilor aflate în proprietate privată, conducerea populară a şcolilor , naţionalizarea băncilor etc. Muncitorii, ţărănimea săracă şi studenţii trag concluzii din propria lor experienţă că pentru a apăra procesul revoluţionar acesta trebuie întărit şi extins.

Sarcina cea mai urgentă pentru revoluţionarii din Venezuela este construirea unei conduceri conştiente marxiste care ar putea ajuta mişcarea să adopte o cale clar socialistă şi internaţionalistă. Acesta este singurul mod de a garanta victoria finală a revoluţiei din Venezuela.