Manifestul de mai jos este de o importanță crucială pentru mișcarea comunistă mondială. Facem apel la toți cititorii noștri să-l studieze cu atenție și să-i asigure cea mai largă difuzare posibilă. Acesta a fost aprobat în unanimitate de conferința de fondare a Internaționalei Comuniste Revoluționare în iunie 2024 și constituie documentul său fondator.

Internaționala Comunistă Revoluționară își propune să devină steagul sub care noua generație de muncitori și tineri revoluționari se poate reuni pentru a răsturna capitalismul. Întreaga conferință de fondare a ICR a fost transmisă online, iar toate discuțiile sunt acum disponibile pentru vizionare aici. Un raport complet poate fi găsit aici.

Manifestul Internaționalei Comuniste Revoluționare

În 1938, marele revoluționar rus Leon Troțki afirma că „criza istorică a omenirii se reduce la criza conducerii revoluționare”. Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate și relevante astăzi cum erau în ziua în care au fost scrise.

În al treilea deceniu al secolului XXI, sistemul capitalist se află într-o criză existențială. Astfel de situații nu sunt nicidecum neobișnuite în istorie. Ele exprimă faptul că un anumit sistem socio-istoric și-a atins limitele și nu mai este capabil să joace un rol progresist.

Teoria marxistă a materialismului istoric ne oferă o explicație științifică pentru acest fenomen. Fiecare sistem socio-economic apare din anumite motive. Se dezvoltă, înflorește, apoi își atinge apogeul, moment în care intră într-o fază de declin. Așa s-a întâmplat cu societatea sclavagistă și cu declinul și prăbușirea Imperiului Roman.

În epoca sa, capitalismul a reușit să dezvolte industria, agricultura, știința și tehnica la un nivel de neimaginat în trecut. Procedând astfel, punea într-un mod inconștient, bazele materiale ale unei viitoare societăți fără clase.

Însă acum și-a atins limitele, iar totul se transformă în opusul său. Sistemul capitalist și-a epuizat de mult potențialul istoric. Incapabil să ducă societatea mai departe, a ajuns acum la punctul fără întoarcere.

Criza actuală nu este o criză ciclică normală a capitalismului. Este o criză existențială, exprimată nu doar prin stagnarea forțelor productive, ci și printr-o criză generală a culturii, moralei, politicii și religiei.

Prăpastia imensă dintre bogați și săraci – între bogăția obscenă acumulată de o mână de paraziți și sărăcia, lipsurile și disperarea care afectează marea majoritate a umanității – nu a fost niciodată mai mare.

Acestea sunt simptome revoltătoare ale unei societăți bolnave, coapte pentru răsturnare. Prăbușirea sa finală este inevitabilă și nu poate fi evitată. Dar asta nu înseamnă că burghezia nu dispune de mijloace pentru a întârzia crizele sau a le reduce impactul, cel puțin într-o anumită măsură și pentru o perioadă temporară.

Totuși, astfel de măsuri nu fac decât să creeze noi contradicții insolubile. Criza financiară din 2008 a reprezentat un punct de cotitură major. Adevărul este că capitalismul mondial nu și-a revenit niciodată din acea criză.

Timp de decenii, economiștii burghezi au susținut că „mâna invizibilă a pieței” va rezolva totul și că guvernul nu ar trebui să joace niciun rol în viața economică a națiunii. Însă piețele s-au prăbușit și au fost salvate doar prin intervenția masivă a guvernelor. În timpul acelei crize, guvernele și băncile centrale au fost nevoite să pompeze sume uriașe de bani în sistem pentru a preveni o catastrofă totală.

Burghezia a reușit să salveze sistemul doar prin împingându-l mult dincolo de limitele sale naturale. Guvernele au cheltuit sume imense de bani pe care nu le aveau. Această metodă nesăbuită a fost repetată și în timpul pandemiei de COVID-19.

Aceste măsuri disperate au dus inevitabil la o explozie necontrolată a inflației și la crearea unor datorii uriașe publice, corporative și private, forțând guvernele să tragă frâna de urgență. Acum întregul proces trebuie inversat.

Epoca dobânzilor extrem de scăzute și a creditelor ușor accesibile este acum doar o amintire îndepărtată. Nu există nicio posibilitate de a reveni la perioada anterioară prea curând – dacă se va mai întâmpla vreodată.

Economia globală se confruntă cu perspectiva unei furtuni perfecte, în care fiecare factor îl alimentează pe celălalt, generând o spirală descendentă abruptă.

Lumea se îndreaptă spre un viitor incert, caracterizat de un ciclu nesfârșit de războaie, colaps economic și o creștere a mizeriei. Chiar și în cele mai bogate națiuni, salariile sunt subminate de creșterea inexorabilă a prețurilor, în timp ce reducerile profunde ale cheltuielilor publice erodează constant serviciile sociale, precum sănătatea și educația.

Aceste măsuri reprezintă un atac direct asupra nivelului de trai al muncitorilor și al clasei de mijloc. Însă ele nu fac decât să adâncească criza. Toate încercările burgheziei de a restabili echilibrul economic nu fac decât să distrugă echilibrul social și politic. Burghezia se găsește prinsă într-o criză pentru care nu are nicio soluție. Acesta este cheia înțelegerii situației actuale.

Totuși, Lenin a explicat demult că nu există o criză finală a capitalismului. Dacă nu este răsturnat, sistemul capitalist își va reveni întotdeauna chiar și din cele mai adânci crize, deși cu un cost teribil pentru umanitate.

Limitele globalizării

Principalele cauze ale crizelor capitaliste sunt, pe de o parte, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și, pe de altă parte, cămașa de forță sufocantă a statului național, care este mult prea îngustă pentru a conține forțele productive pe care le-a creat capitalismul.

Pentru o vreme, fenomenul cunoscut sub numele de „globalizare” a permis burgheziei să depășească parțial limitările statului național prin stimularea comerțului mondial și intensificarea diviziunii internaționale a muncii.

Aceasta a fost accelerată odată cu integrarea Chinei, Indiei și Rusiei în piața capitalistă mondială, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Acesta a fost principalul mijloc prin care sistemul capitalist a supraviețuit și s-a dezvoltat în ultimele decenii.

Așa cum vechii alchimiști credeau că au descoperit secretul transmutării metalelor de bază în aur, la fel economiștii burghezi erau convinși că au găsit soluția magică pentru toate problemele capitalismului.

Acum, aceste iluzii s-au spulberat ca niște baloane de săpun. Este evident că acest proces și-a atins limitele și se inversează. Naționalismul economic și măsurile protecționiste sunt acum tendințele dominante – exact aceleași tendințe care au transformat recesiunea anilor ‘30 în Marea Criză Economică.

Aceasta marchează o schimbare decisivă a întregii situații. În mod inevitabil, a condus la o agravare enormă a contradicțiilor dintre națiuni și la proliferarea conflictelor militare și a protecționismului.

Acest lucru se reflectă clar în campania agresivă dusă de imperialismul american sub sloganul „America First!”. „America Prima” înseamnă că restul lumii trebuie împins pe locurile doi, trei sau patru, ceea ce duce la noi contradicții, războaie și conflicte comerciale.

Groază fără sfârșit

Criza își găsește expresia în instabilitate în toate sferele: economică, financiară, socială, politică, diplomatică și militară. În țările sărace, milioane de oameni se confruntă cu o moarte lentă prin înfometare, striviți de jugul necruțător al cămătarilor imperialiști.

ONU estima în iunie 2023 că numărul persoanelor deplasate forțat din cauza războiului, foametei și impactului schimbărilor climatice ajunsese la 110 milioane – o creștere bruscă față de nivelurile dinaintea pandemiei. Și asta înainte de războiul din Gaza.

Într-o încercare disperată de a scăpa de aceste orori, un număr mare de oameni sunt forțați să fugă către țări precum SUA și cele din Europa. Cei care reușesc să facă călătoria dificilă și periculoasă peste Mediterană sau Rio Grande îndură violențe și abuzuri de nedescris pe drum. Zeci de mii de oameni mor anual în această încercare.

Acestea sunt consecințele teribile ale colapsului economic și social cauzat de devastările așa-numitei economii de piață liberă și de acțiunile violente ale imperialismului, care provoacă distrugeri, moarte și suferință la o scară de neimaginat.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, SUA a devenit pentru o vreme singura superputere mondială. Cu o putere colosală a venit și o aroganță colosală. Imperialismul american și-a impus voința peste tot, folosind o combinație de putere economică și forță militară pentru a subjuga orice națiune care a refuzat să îngenuncheze în fața Washingtonului.

După ce a preluat controlul asupra Balcanilor și a altor foste sfere de influență sovietice, SUA a lansat o invazie brutală și neprovocată asupra Irakului, care a dus la moartea a peste un milion de oameni. Invazia Afganistanului a fost un alt episod sângeros. Nimeni nu știe câte vieți s-au pierdut în această țară nefericită.

Însă limitele puterii americane au fost expuse în Siria, unde SUA a suferit o înfrângere ca urmare a intervenției Rusiei și Iranului. Acesta a marcat o schimbare abruptă a situației. De atunci, imperialismul american a suferit o serie de eșecuri umilitoare, unul după altul.

Faptul însuși este o dovadă izbitoare a crizei capitalismului la scară mondială. În secolul al XIX-lea, imperialismul britanic și-a derivat bogăția enormă din rolul său de putere dominantă mondială. Dar acum lucrurile s-au transformat în opusul lor.

Criza capitalismului și tensiunile crescânde dintre națiuni fac din lume un loc mult mai turbulent și periculos. A fi „polițistul lumii” este un rol din ce în ce mai complicat și costisitor, într-o lume în care conflictele izbucnesc peste tot, iar foștii aliați, simțind slăbiciunea, se aliază pentru a sfida hegemonul.

Imperialismul american este cea mai puternică și reacționară forță de pe planetă. Cheltuielile sale militare sunt egale cu cele ale următoarelor zece țări la un loc. Și totuși, nu reușește să-și impună decisiv voința în nicio regiune a lumii.

Cruzimea rece a imperialismului american, precum și ipocrizia sa respingătoare, au fost expuse clar de evenimentele îngrozitoare din Gaza. A fost un participant activ la masacrul atroce comis împotriva unor bărbați, femei și copii lipsiți de apărare de către monstruosul regim israelian.

Acest război criminal de agresiune nu ar fi putut dura nici măcar o zi fără sprijinul activ al clicii conducătoare din SUA. Totuși, în timp ce Washingtonul se plângea ipocrit de soarta acestor victime, continua să trimită arme și fonduri pentru a-l ajuta pe Netanyahu în măcelul său.

Dar cel mai remarcabil a fost eșecul total al Washingtonului de a-i constrânge pe israelieni să facă ceea ce ar fi fost în interesul SUA. Oricât de mult au tras de sfori, marioneta a continuat să danseze pe propriul ritm. Acesta a fost un indiciu foarte instructiv al declinului puterii americane, și nu doar în Orientul Mijlociu.

Capacitatea unei națiuni de a domina alte state nu este absolută, ci relativă. Situația nu este statică, ci dinamică și se schimbă în permanență. Istoria ne arată că națiuni anterior înapoiate și oprimate se pot transforma în state agresive, care se întorc împotriva vecinilor lor pentru a-i domina și exploata.

Astăzi, Turcia este una dintre puterile dominante din Orientul Mijlociu. Este o putere imperialistă regională. În schimb, Rusia și China, după ce au intrat pe calea capitalismului, s-au dovedit a fi puteri imperialiste formidabile, cu o influență globală. Aceasta le aduce în conflict direct cu imperialismul american.

China și Rusia nu au ajuns încă la același nivel economic și militar ca SUA, dar au devenit rivali puternici, contestând hegemonia Washingtonului într-o luptă globală pentru piețe, sfere de influență, resurse naturale și investiții profitabile. Războaiele din Ucraina și Gaza au oferit dovezi clare ale limitelor puterii imperialismului american.

În trecut, astfel de tensiuni existente ar fi dus deja la un război major între Marile Puteri. Dar condițiile schimbate au eliminat această posibilitate – cel puțin pentru moment.

Capitaliștii nu poartă războaie din patriotism, democrație sau alte principii înălțătoare. Ei poartă războaie pentru profit, pentru a captura piețe externe, surse de materii prime (precum petrolul) și pentru a-și extinde sferele de influență.

Nu este acest lucru absolut evident? Și nu este de asemenea clar că un război nuclear nu ar însemna nimic din toate acestea, ci doar distrugerea reciprocă a ambelor părți? Au inventat chiar și un termen pentru a descrie acest scenariu: MAD (‘mutually assured destruction‘ - distrugere reciproc asigurată).

Un alt factor decisiv care împiedică un război deschis între principalele puteri imperialiste este opoziția masivă față de război, în special (dar nu exclusiv) în SUA. Un sondaj recent indică faptul că doar 5% din populația americană ar susține o intervenție militară directă în Ucraina.

Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere înfrângerile umilitoare suferite în Irak și Afganistan – un fapt care este adânc întipărit în conștiința poporului american. Aceasta, plus teama că o confruntare militară directă cu Rusia ar putea escalada într-un război nuclear, acționează ca un factor de descurajare major.

Deși un război mondial este exclus în condițiile actuale, vor exista multe „mici” războaie și războaie prin proxy, precum cel din Ucraina. Impactul global al acestor conflicte va fi semnificativ. Ele vor contribui la volatilitatea generală și vor alimenta dezordinea mondială. Evenimentele din Gaza au demonstrat acest lucru cu claritate.

Viitorul pe care acest sistem îl oferă omenirii este unul de suferință nesfârșită, boli, sărăcie și războaie. În cuvintele lui Lenin: capitalismul este groază fără sfârșit.

Criza democrației burgheze

Condițiile economice din perioada următoare vor semăna mult mai mult cu cele din anii 1930 decât cu cele care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, se pune întrebarea: va rămâne democrația burgheză intactă în viitorul previzibil?

Democrația este, de fapt, un privilegiu al câtorva națiuni bogate, unde lupta de clasă poate fi menținută în limite acceptabile prin acordarea unor concesii clasei muncitoare.

Aceasta a fost premisa materială pe care s-a bazat așa-numita democrație în țări precum Statele Unite și Marea Britanie timp de decenii. Republicanii și Democrații, Conservatorii și Laburiștii s-au alternat la putere, fără a aduce vreo schimbare fundamentală.

În realitate, democrația burgheză este doar o mască zâmbitoare – o fațadă în spatele căreia se ascunde realitatea dictaturii băncilor și marilor corporații. Pe măsură ce clasa conducătoare nu mai poate acorda concesii maselor, această mască zâmbitoare este aruncată la o parte, dezvăluind realitatea brutală a guvernării prin violență și coerciție. Acest lucru devine din ce în ce mai evident.

Se spunea că piața liberă este un garant al democrației. Însă democrația și capitalismul sunt opuse. Strategii capitalului își exprimă acum deschis îndoielile cu privire la viabilitatea democrației burgheze și chiar la viitorul capitalismului însuși.

Vechiul mit confortabil conform căruia fiecare cetățean are oportunități egale a fost spulberat de contrastul brutal dintre bogăția obscenă afișată fără jenă și masa de oameni afectați de sărăcie, șomaj, lipsă de adăpost și disperare, chiar și în națiunile bogate.

Declinul economic tot mai profund afectează acum nu doar clasa muncitoare, ci și o parte semnificativă a clasei de mijloc. Șocurile economice, criza costului traiului, inflația galopantă și creșterea continuă a ratelor dobânzilor duc la falimentul întreprinderilor mici. Există o insecuritate generalizată și o teamă pentru viitor la toate nivelurile societății, cu excepția celor super-bogați și a celor care le sunt loiali.

Legitimitatea sistemului ar fi trebuit să se bazeze pe o prosperitate larg răspândită. Însă capitalul este tot mai concentrat în mâinile unui număr mic de miliardari, bănci gigantice și corporații multinaționale.

În loc de democrație, avem domnia unei plutocrații abia camuflate. Bogăția cumpără puterea. Toată lumea știe asta. Democrația înseamnă un cetățean, un vot. Dar capitalismul înseamnă un dolar, un vot. Câteva miliarde de dolari îți cumpără un bilet de intrare la Casa Albă.

Acest fapt devine tot mai evident pentru majoritatea oamenilor. Există o indiferență crescândă față de ordinea politică existentă și o neîncredere – ba chiar ură – față de elitele conducătoare și instituțiile lor.

Regimul parlamentar însuși este subminat. Organele alese se transformă în simple tribune de discuții, în timp ce adevărata putere trece de la Parlament la Guvern, de la Guvern la clici de funcționari nealeși și „consilieri”.

Minciuna evidentă conform căreia poliția și justiția sunt independente este expusă în fața tuturor. Pe măsură ce lupta de clasă se intensifică, aceste instituții vor fi tot mai mult demascate și își vor pierde orice respect și autoritate pe care ar mai fi avut-o odinioară.

În cele din urmă, burghezia va ajunge la concluzia că există prea multă dezordine, prea multe greve și demonstrații, prea mult haos. „Avem nevoie de ordine!” Deja vedem restricții impuse

drepturilor democratice, precum dreptul de a protesta, dreptul la grevă, libertatea de exprimare și libertatea presei.

La un anumit punct, burghezia va fi tentată să recurgă la o dictatură deschisă sub o formă sau alta. Însă acest lucru ar putea deveni o perspectivă realistă doar după ce clasa muncitoare ar suferi o serie de înfrângeri severe, așa cum s-a întâmplat în Germania după Primul Război Mondial.

Dar cu mult înainte de acest moment, clasa muncitoare va avea numeroase ocazii de a-și testa forțele împotriva statului burghez și de a prelua puterea în propriile mâini.

Există un risc de fascism?

Impresioniști superficiali din așa-numita stângă internațională văd în mod nesăbuit trumpismul ca fiind fascism. O astfel de confuzie nu ne ajută să înțelegem semnificația reală a unor fenomene importante.

Această absurditate îi conduce direct în mlaștina politicilor colaborationiste de clasă. Promovând falsa idee a „răului mai mic”, ei invită clasa muncitoare și organizațiile sale să se alieze cu o aripă reacționară a burgheziei împotriva alteia.

Această politică falsă i-a determinat să împingă alegătorii să îl susțină pe Joe Biden și Partidul Democrat – un vot pe care mulți oameni l-au regretat ulterior cu amărăciune.

Insistând în mod constant asupra așa-zisului pericol al „fascismului”, ei vor dezarma clasa muncitoare în fața unor formațiuni fasciste reale în viitor. În ceea ce privește prezentul, ei ratează complet esența problemei.

Există numeroși demagogi de dreapta, iar unii dintre ei chiar ajung la putere. Totuși, acest lucru nu este echivalent cu un regim fascist, care se bazează pe mobilizarea masivă a micii burghezii înfuriate ca un berbece menit să distrugă organizațiile muncitorilor.

În anii 1930, contradicțiile din societate s-au rezolvat într-un interval de timp relativ scurt și s-au putut încheia fie cu victoria revoluției proletare, fie cu reacția sub forma fascismului sau bonapartismului.

Însă clasa conducătoare s-a ars grav când a mizat pe fasciști în trecut. Nu va merge ușor pe acest drum din nou.

Mai important, astăzi, o astfel de soluție rapidă este exclusă de noul echilibru de forțe. Rezervele sociale ale reacțiunii sunt mult mai slabe decât în anii 1930, iar ponderea clasei muncitoare este mult mai mare.

Țărănimea a dispărut în mare parte în țările capitaliste avansate, în timp ce largi segmente care anterior se considerau parte a clasei de mijloc (profesioniști, angajați la birou, profesori, cadre universitare, funcționari publici, medici și asistente) s-au apropiat de proletariat și s-au sindicalizat.

Studenții, care în anii 1920 și 1930 formau trupele de șoc ale fascismului, s-au îndreptat brusc spre stânga și sunt deschiși ideilor revoluționare. Clasa muncitoare, în majoritatea țărilor, nu a suferit înfrângeri grave de decenii. Forțele sale sunt în mare parte intacte.

Burghezia se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria sa, dar, din cauza întăririi considerabile a clasei muncitoare, nu poate trece rapid la o reacție deschisă.

Aceasta înseamnă că atunci când va încerca să retragă câștigurile obținute în trecut, clasa conducătoare se va confrunta cu dificultăți serioase. Profunzimea crizei impune tăieri drastice, dar acestea vor provoca explozii sociale în diferite țări, una după alta.

Dezastrul ecologic

Pe lângă războaiele constante și crizele economice, umanitatea este amenințată de distrugerea planetei. În căutarea neîncetată a profitului, sistemul capitalist a otrăvit aerul pe care îl respirăm, mâncarea pe care o consumăm și apa pe care o bem.

Distruge pădurea amazoniană și calotele polare. Oceanele sunt sufocate de plastic și poluate cu deșeuri chimice. Specii întregi de animale dispar într-un ritm alarmant. Iar viitorul unor întregi națiuni este pus în pericol.

Cei mai afectați de poluare și schimbările climatice sunt cei mai săraci și clasa muncitoare. Pe lângă toate acestea, clasa conducătoare le cere să plătească factura pentru criza creată de capitalism..

Marx a explicat că omenirea se află în fața unei alegeri: socialism sau barbarie. Elementele barbariei există deja chiar și în cele mai avansate țări capitaliste și amenință însăși existența civilizației. Dar acum putem spune că însuși capitalismul reprezintă o amenințare la adresa existenței speciei umane.

Toate aceste probleme trezesc conștiința a milioane de oameni, în special a tinerilor. Însă indignarea morală și protestele furioase nu sunt suficiente. Dacă mișcarea ecologistă se limitează la o politică a gesturilor, se condamnă singură la impotență.

Ecologiștii sunt capabili să indice cele mai evidente simptome ale problemei. Dar nu oferă un diagnostic corect, iar fără acesta, nu pot propune o soluție reală. Mișcarea ecologistă poate reuși în obiectivele sale doar dacă adoptă o poziție revoluționară clară și anti-capitalistă.

Trebuie să ne străduim să ajungem la cele mai conștiente grupuri și să le convingem că problema este capitalismul însuși. Catastrofa ecologică este rezultatul nebuniei economiei de piață și al logicii profitului.

Așa-numita liberă economie de piață este incapabilă să rezolve oricare dintre problemele majore cu care se confruntă umanitatea. Este colosal de risipitoare, distructivă și inumană. Pe această bază, nu se poate progresa. Necesitatea unei economii planificate este incontestabilă.

Este esențial să expropriem bancherii și capitaliștii și să înlocuim anarhia pieței cu un sistem armonios și rațional de planificare.

Sistemul capitalist prezintă acum toate trăsăturile oribile ale unei creaturi care și-a pierdut orice justificare pentru existență. Dar asta nu înseamnă că el recunoaște că se află în pragul extincției. Dimpotrivă, se agață cu disperare de viață.

Acest sistem degenerat și bolnav seamănă cu un bătrân senil care se luptă să supraviețuiască. Va continua să se târască mai departe până când va fi răsturnat de mișcarea revoluționară conștientă a clasei muncitoare.

Este sarcina clasei muncitoare să pună capăt acestui lung proces de agonie a capitalismului prin răsturnarea sa revoluționară și reconstruirea societății din temelii.

Existența capitalismului reprezintă acum o amenințare directă și imediată la adresa viitorului planetei Pământ. Pentru ca omenirea să trăiască, capitalismul trebuie să moară.

Factorul subiectiv

Din criza generală a capitalismului, se poate concluziona că prăbușirea sa finală este inevitabilă și nu poate fi evitată. În același sens, victoria socialismului este o inevitabilitate istorică.

Acest lucru este adevărat într-un sens general. Dar din afirmații generalizate nu se poate obține o explicație concretă a evenimentelor reale.

Dacă totul ar fi complet inevitabil, nu ar mai fi nevoie de un partid revoluționar, de sindicate, greve, demonstrații, de studiul teoriei sau de orice altceva. Însă întreaga istorie demonstrează exact contrariul. Factorul subiectiv, conducerea, joacă un rol absolut fundamental în momentele decisive ale istoriei.

Karl Marx a subliniat că, fără organizare, clasa muncitoare nu este nimic mai mult decât materie primă pentru exploatare. Fără organizare suntem nimic. Cu organizare, suntem totul.

Dar aici ajungem la esența problemei. Problema reală este absența totală a unei conduceri autentice – putreziciunea completă a liderilor muncitorilor.

Organizațiile de masă ale clasei muncitoare, formate de-a lungul istoriei, au fost supuse presiunii exercitate de clasa conducătoare și de mica burghezie în deceniile de relativă prosperitate. Acest lucru a consolidat controlul birocrației muncitorești asupra acestor organizații.

Criza capitalismului înseamnă inevitabil și criza reformismului. Liderii de dreapta au abandonat ideile pe baza cărora a fost fondată mișcarea și s-au despărțit complet de clasa pe care pretind că o reprezintă.

Mai mult ca oricând în istorie, conducerea organizațiilor muncitorești a fost supusă presiunii burgheziei. Folosind o expresie formulată de socialistul american Daniel DeLeon și adesea citată de Lenin, acești lideri nu sunt altceva decât „locotenenții muncitorești ai capitalului”. Ei reprezintă trecutul, nu prezentul sau viitorul. Vor fi măturați de furtuna evenimentelor care se apropie.

Dar problema nu începe și nu se termină doar cu reformiștii de dreapta.

Falimentul „Stângii”

Un rol deosebit de nociv a fost jucat de așa-numita stângă, care peste tot a capitulat în fața presiunilor dreptei și ale stabilimentului.

Am văzut acest lucru cu Tsipras și ceilalți lideri ai Syriza din Grecia. Același proces poate fi observat în Spania cu Podemos, în SUA cu Bernie Sanders și în Marea Britanie cu Jeremy Corbyn.

În toate aceste cazuri, liderii de stânga au trezit inițial speranțele multor oameni, dar aceste speranțe au fost spulberate atunci când au cedat în fața presiunilor dreptei.

Ar fi ușor să acuzăm acești lideri de lașitate și slăbiciune. Dar aici nu avem de-a face cu moralitatea individuală sau curajul personal, ci mai degrabă cu o slăbiciune politică extremă.

Problema esențială a reformiștilor de stânga este că ei cred că este posibil să satisfacă revendicările maselor fără a distruge însuși sistemul capitalist. Din acest punct de vedere, ei nu sunt diferiți de reformiștii de dreapta, cu excepția faptului că aceștia din urmă nici măcar nu se obosesc să își ascundă capitularea totală în fața bancherilor și capitaliștilor.

În mare parte, astăzi „stânga” nici măcar nu mai vorbește despre socialism. Nu sunt nici măcar o umbră a vechilor lideri de stânga din anii 1930. În schimb, se limitează la cereri slabe pentru îmbunătățirea nivelului de trai, mai multe drepturi democratice etc.

Nici măcar nu mai menționează capitalismul, ci doar „neoliberalismul” – adică un „capitalism rău”, spre deosebire de un „capitalism bun”, deși nu explică niciodată în ce ar consta acest capitalism imaginar „bun”.

Pentru că refuză să devieze de la sistem, reformiștii de stânga ajung inevitabil la concluzia că trebuie să găsească o cale de conciliere cu clasa conducătoare. Ei încearcă să demonstreze că nu reprezintă nicio amenințare și că pot fi de încredere pentru a guverna în interesul capitaliștilor.

Aceasta explică refuzul lor obstinat de a se distanța de aripa dreaptă – agenții evidenți ai clasei conducătoare din cadrul mișcării muncitorești – justificând acest lucru prin nevoia de a menține unitatea.

În cele din urmă, acest lucru îi conduce întotdeauna la capitulare în fața dreptei. Dar odată ce dreapta preia controlul, nu dă dovadă de aceeași timiditate, ci lansează imediat o vânătoare de vrăjitoare feroce împotriva stângii.

Astfel, lașitatea nu este o problemă de caracter personal al unui individ sau altuia. Este o parte inseparabilă din ADN-ul politic al reformismului de stânga.

Lupta împotriva opresiunii

Criza capitalismului s-a manifestat printr-o opoziție profundă față de societatea existentă, valorile sale, moralitatea sa și nedreptățile și opresiunile sale intolerabile.

Principala contradicție din societate rămâne antagonismul dintre munca salariată și capital. Totuși, opresiunea ia multe forme, unele dintre ele mult mai vechi și mai adânc înrădăcinate decât sclavia salariată.

Printre cele mai universale și dureroase forme de opresiune se află cea a femeilor într-o lume dominată de bărbați. Criza adâncește dependența economică a femeilor. Reducerile cheltuielilor sociale ale statului le împovărează în mod disproporționat cu responsabilități precum îngrijirea copiilor și a bătrânilor.

Există o epidemie de violență împotriva femeilor în întreaga lume. Drepturi fundamentale, precum accesul la avort, sunt atacate. Acest lucru provoacă o reacție puternică, iar o stare de spirit militantă crește, mai ales în rândul tinerelor femei.

Revolta femeilor împotriva acestei opresiuni monstruoase este de o importanță fundamentală în lupta împotriva capitalismului. Fără participarea deplină a femeilor, nu poate exista o revoluție socialistă victorioasă.

Lupta împotriva tuturor formelor de opresiune și discriminare este o parte necesară a luptei împotriva capitalismului.

Poziția noastră este foarte clară: în orice luptă, vom fi întotdeauna de partea celor oprimați împotriva asupritorilor. Dar această afirmație generală nu este suficientă pentru a defini poziția noastră. Trebuie să adăugăm că atitudinea noastră este, în esență, una negativă.

Cu alte cuvinte: ne opunem oricărei forme de opresiune și discriminare, fie că este îndreptată împotriva femeilor, a persoanelor de culoare, a comunității LGBTQ+ sau a oricărui alt grup sau minoritate marginalizată.

Totuși, respingem categoric politica identitară, care, sub pretextul apărării drepturilor unui grup anume, joacă un rol reacționar și diviziv, slăbind unitatea clasei muncitoare și oferind un ajutor neprețuit clasei conducătoare.

Mișcarea muncitorească a fost contaminată cu tot felul de idei străine: postmodernism, politică identitară, „corectitudine politică” și alte absurdități promovate de mica burghezie „de stânga”, care servește drept vehicul pentru o ideologie străină şi reacționară.

Un produs secundar al așa-numitului postmodernism, politica identitară a reușit să deruteze generații întregi de studenți. Aceste idei străine au fost introduse în mișcarea muncitorească, unde au devenit o armă extrem de eficientă în mâinile birocrației împotriva celor mai militanți luptători ai clasei muncitoare.

Lenin a subliniat necesitatea comuniștilor de a lupta pe toate fronturile – nu doar pe cel economic și politic, ci și pe frontul ideologic. Noi ne bazăm ferm pe fundația solidă a teoriei marxiste și a materialismului dialectic.

Aceasta este în contradicție totală cu idealismul filosofic în toate formele sale: fie că este vorba despre misticismul deschis al religiei, fie despre cinismul mascat, dar la fel de toxic, al postmodernismului.

Lupta împotriva acestei ideologii străine clasei muncitoare și a promotorilor ei mici-burghezi constituie, așadar, o sarcină esențială. Nu trebuie făcute concesii ideilor divizive și contrarevoluționare, care servesc interesele patronilor prin tactica veche de „divide et impera”.

De fapt, deja există o reacție sănătoasă împotriva acestor idei nocive în rândul unei părți a tineretului care se îndreaptă spre comunism.

Comuniștii se sprijină pe politica de clasă și apără unitatea clasei muncitoare dincolo de diviziuni de culoare, gen, limbă sau religie. Nu ne pasă dacă cineva este alb sau negru, bărbat sau femeie. Nu suntem nici măcar puțin interesați de stilul vostru de viață sau de cine este sau nu partenerul vostru. Acestea sunt chestiuni strict personale, care nu privesc pe nimeni – nici birocrații, nici preoții, nici politicienii.

Singura cerință pentru a ni se alătura este să fiți dispuși să luptați pentru singura cauză care poate oferi libertate reală, egalitate și relații umane autentice între bărbați și femei: cauza sfântă a eliberării clasei muncitoare.

Dar condiția prealabilă pentru a deveni comunist este să lăsați toate absurditățile reacționare ale politicii identitare la pragul ușii.

Sindicatele

Perioada actuală este una dintre cele mai turbulente și convulsive din istorie. Scena este pregătită pentru o relansare generală a luptei de clasă. Însă acest proces nu va fi ușor. Clasa muncitoare începe să se trezească după o perioadă mai lungă de inerție. Va trebui să învețe din nou multe lecții, inclusiv unele elementare, precum necesitatea organizării în sindicate.

Totuși, conducerea organizațiilor de masă, începând cu sindicatele, se află peste tot într-o stare jalnică. S-a dovedit complet inadecvată pentru a răspunde celor mai urgente nevoi ale clasei muncitoare. Nu au fost capabile nici măcar să își consolideze și să își extindă propriile organizații sindicale.

Ca rezultat, generațiile noi de muncitori tineri, angajați în locuri de muncă precare – curieri, operatori de call center și alții asemenea – ajung să fie reduși la statutul de materie primă pentru exploatare.

Lucrând în condiții îngrozitoare, în adevărate sweatshop-uri moderne precum depozitele Amazon, aceștia sunt supuși unei exploatări brutale, ore de muncă îndelungate și salarii mizere. Vremurile în care muncitorii puteau obține creșteri salariale semnificative doar amenințând cu greva au trecut de mult. Patronii afirmă că nu își mai pot permite nici măcar să mențină nivelul actual al salariilor, cu atât mai puțin să facă concesii.

Cei care încă visează la pacea socială și consens trăiesc în trecut, într-o fază a capitalismului care nu mai există. Liderii sindicali, nu marxiștii, sunt adevărații utopiști! Se deschide un orizont de mari bătălii, dar și de înfrângeri pentru proletariat, ca rezultat al unei conduceri slabe. Ceea ce este necesar acum este un militantism autentic și o reînviere a luptei de clasă.

Procesul de radicalizare va continua și se va adânci. Acest lucru va crea oportunități mari pentru activitatea comuniștilor în sindicate și la locurile de muncă.

Calea de urmat necesită o luptă serioasă împotriva reformismului și o reînnoire a organizațiilor de masă ale clasei muncitoare, începând cu sindicatele. Acestea trebuie transformate în organizații de luptă ale muncitorilor.

Însă acest lucru poate fi realizat doar printr-o luptă hotărâtă împotriva birocrației reformiste. Sindicatele trebuie curățate din temelii, iar politicile de colaborare de clasă eliminate complet.

Militantismul nu este suficient

Lupta împotriva reformismului nu înseamnă că suntem împotriva reformelor. Nu criticăm liderii sindicali pentru că luptă pentru reforme, ci dimpotrivă – pentru că nu luptă deloc.

Aceștia caută să se acomodeze cu patronii, evită acțiunile militante, iar atunci când sunt forțați de presiunea muncitorilor de rând, fac tot posibilul pentru a limita grevele și pentru a ajunge la un compromis rușinos, doar pentru a încheia mișcarea cât mai repede.

Comuniștii vor lupta pentru orice reformă, oricât de mică, care aduce o îmbunătățire a condițiilor de trai și a drepturilor muncitorilor. Însă, în condițiile actuale, lupta pentru reforme semnificative poate avea succes doar în măsura în care capătă cel mai larg și mai revoluționar caracter.

Limitările democrației burgheze formale vor fi expuse pe măsură ce aceasta este testată în practică. Vom lupta pentru apărarea oricăror revendicări democratice autentice, pentru a crea condițiile cele mai favorabile dezvoltării depline a luptei de clasă.

Clasa muncitoare poate învăța doar prin propria experiență. Fără lupta zilnică pentru a avansa în cadrul capitalismului, revoluția socialistă ar fi de neconceput.

Însă, în ultimă instanță, militantismul sindical nu este suficient. În condițiile unei crize capitaliste, chiar și câștigurile obținute de clasa muncitoare nu pot fi de durată.

Ceea ce patronii oferă cu mâna dreaptă iau înapoi cu mâna stângă. Creșterile salariale sunt anulate de inflație sau de majorări de taxe. Locurile de muncă sunt închise și șomajul crește.

Singura modalitate de a asigura că reformele nu sunt anulate este lupta pentru o schimbare radicală a societății. La un anumit punct, luptele defensive se pot transforma în ofensive. Tocmai prin experiența luptelor mici pentru revendicări parțiale se pregătește terenul pentru bătălia finală pentru putere.

Necesitatea partidului

Clasa muncitoare este singura clasă cu adevărat revoluționară din societate. Doar ea nu are niciun interes în menținerea unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe exploatarea forței de muncă pentru a satisface lăcomia rapace a unei minorități de paraziți bogați.

Este datoria comuniștilor să transforme în conștiință tendința inconștientă sau semi-conștientă a clasei muncitoare de a schimba societatea. Numai clasa muncitoare are puterea necesară pentru a răsturna dictatura bancherilor și a capitaliștilor.

Să nu uităm niciodată că niciun bec nu se aprinde, nicio roată nu se învârte și niciun telefon nu sună fără permisiunea clasei muncitoare.

Aceasta este o putere colosală. Și totuși, este doar o putere potențială. Pentru ca această forță să devină realitate, este nevoie de ceva esențial: organizarea.

Există o analogie clară cu forțele naturii. Aburul este o astfel de forță. A fost motorul revoluției industriale. Este puterea care pune în mișcare motoarele, oferă lumină, căldură și energie, dând viață și dinamism marilor orașe.

Însă aburul devine o forță reală doar atunci când este concentrat într-un mecanism numit cameră de piston. Fără un astfel de mecanism, se risipește inutil în atmosferă. Rămâne doar un potențial și nimic mai mult.

Chiar și la cel mai elementar nivel, orice muncitor conștient de clasa sa înțelege necesitatea organizării sindicale. Însă cea mai înaltă expresie a organizării proletare este partidul revoluționar, care unește stratul cel mai conștient, dedicat și combativ al clasei în lupta pentru răsturnarea capitalismului.

Crearea unui astfel de partid este cea mai urgentă sarcină care ne revine acum.

Conștiința

Instabilitatea economică și socială tot mai accentuată amenință să submineze fundamentele ordinii existente. Cum se explică oscilațiile violente din alegeri peste tot în lume, când spre dreapta, când spre stânga, doar pentru a reveni la dreapta?

Reformiștii miopi ai stângii dau vina pe muncitori pentru presupusa lor înapoiere. În felul acesta, încearcă să se scuze și să-și acopere propriul rol nociv. Însă ceea ce reflectă aceste schimbări nu este altceva decât disperarea și lipsa totală a unei alternative serioase. Masele caută cu disperare o ieșire și testează o variantă după alta. Un guvern, un partid și un lider după altul sunt puși la încercare, găsiți necorespunzători și apoi respinși.

În acest proces, reformiștii joacă un rol lamentabil, iar reformiștii de stânga un rol și mai jalnic, dacă așa ceva este posibil. Ca urmare, vedem o schimbare în conștiință. Nu este o schimbare lentă și treptată, așa cum ne-am putea aștepta.

Ea necesită timp pentru a se maturiza, desigur, dar schimbările cantitative ating în cele din urmă un punct critic în care cantitatea se transformă brusc în calitate. Schimbările bruște de conștiință sunt inerente întregii situații.

Exact acest tip de schimbare vedem acum, în special în rândul tinerilor. Un sondaj a cerut unui eșantion de peste 1.000 de adulți britanici să asocieze termeni cu „capitalismul”.

Rezultatele de top au fost: „lăcomie” (73%), „presiune constantă pentru performanță” (70%) și „corupție” (69%). De asemenea, 42% dintre respondenți au fost de acord cu afirmația „capitalismul este dominat de cei bogați, care stabilesc agenda politică.”

Această schimbare este cel mai clar exprimată prin tendința spre idei comuniste în rândul tinerilor. Acești tineri se autodefinesc drept comuniști, deși mulți dintre ei nu au citit Manifestul Comunist și nu au cunoștințe despre socialismul științific.

Trădările Stângii au făcut ca însuși cuvântul „socialism” să le provoace repulsie. Nu mai rezonează cu cei mai conștienți. Ei spun: „Vrem comunism. Doar asta și nimic mai puțin.”

Ce este un comunist?

În secțiunea Proletarii și comuniștii din Manifestul Comunist, citim următoarele: „În ce relație se află comuniștii față de proletarii în ansamblu?

Comuniștii nu formează un partid separat, opus celorlalte partide ale clasei muncitoare. Ei nu au interese deosebite, separate de ale proletariatului în ansamblu.

Ei nu stabilesc principii sectare proprii, menite să modeleze și să influențeze mișcarea proletariatului.

Comuniștii se deosebesc de celelalte partide muncitorești doar prin următoarele: 1. În luptele naționale ale proletarilor din diferite țări, ei scot în evidență și aduc în prim-plan interesele comune ale întregului proletariat, indiferent de naționalitate. […]

Astfel, comuniștii sunt, pe de o parte, practic, secțiunea cea mai avansată și mai hotărâtă a partidelor muncitorești din fiecare țară, secțiunea care împinge înainte toate celelalte; pe de altă parte, teoretic, ei au față de marea masă a proletariatului avantajul înțelegerii clare a direcției de mers, a condițiilor și a rezultatelor generale finale ale mișcării proletare.”

Aceste rânduri exprimă foarte bine esența intrebarii.

Este momentul potrivit pentru o Internațională Comunistă Revoluționară?

Reacția tot mai puternică împotriva așa-numitei “economii de piață libere” i-a înfricoșat pe apărătorii capitalismului. Ei privesc cu groază spre un viitor incert și turbulent.

Odată cu această stare generală de pesimism, reprezentanții mai lucizi ai burgheziei descoperă similarități incomode cu lumea din 1917. În acest context, apare nevoia unui partid revoluționar cu un steag curat și politici revoluționare clare.

Caracterul internațional al mișcării noastre derivă din faptul că capitalismul este un sistem mondial. Încă de la început, Marx a luptat pentru crearea unei organizații internaționale a clasei muncitoare.

Totuși, de la degenerarea Internaționalei Comuniste sub Stalin, o astfel de organizație nu a mai existat. Acum este momentul să lansăm o Internațională Comunistă Revoluționară!

Această inițiativă va fi percepută de unii ca sectarism. În realitate, nu este deloc așa. Nu avem absolut nimic în comun cu micile grupuri de ultra-stânga și sectele care se umflă în pene ca niște păuni ridicoli pe marginea mișcării muncitorești.

Trebuie să întoarcem spatele sectarilor și să privim către noile sectoare proaspete care se

îndreaptă spre comunism. Nevoia acestui pas nu este o expresie a nerăbdării sau a unui voluntarism subiectiv. Ea izvorăște dintr-o înțelegere clară a situației obiective. Doar aceasta, și nimic altceva, face ca un astfel de pas să fie absolut necesar și inevitabil.

Să examinăm faptele:

Ultimele sondaje din Marea Britanie, SUA, Australia și alte țări ne oferă o indicație clară: ideea comunismului se răspândește rapid. Potențialul pentru comunism este uriaș. Sarcina noastră este să transformăm acest potențial într-o realitate printr-o expresie organizațională.

Prin organizarea avangardei într-un Partid Comunist Revoluționar autentic, prin fuzionarea acesteia cu o organizație bolșevică disciplinată, prin educarea sa în ideile marxiste și instruirea în metodele lui Lenin, vom construi o forță capabilă să joace un rol cheie în dezvoltarea revoluției socialiste în perioada ce urmează.

Aceasta este sarcina noastră. Trebuie să depășim toate obstacolele pentru a o realiza.

Stalinism versus bolșevism

Mult timp, dușmanii comunismului au crezut că au reușit să alunge definitiv fantomele Revoluției din Octombrie. Prăbușirea Uniunii Sovietice părea să le confirme convingerea că comunismul este mort și îngropat. „Războiul rece s-a terminat,” se lăudau ei, „iar noi am câștigat.”

Totuși, contrar legendei repetate cu insistență de dușmanii noștri de clasă, nu comunismul s-a prăbușit în anii '80, ci stalinismul - o caricatură birocratică, totalitară și monstruoasă, fără nicio legătură cu regimul de democrație muncitorească instituit de Lenin și bolșevici în 1917.

Stalin a dus la capăt o contrarevoluție politică împotriva bolșevismului, sprijinindu-se pe o castă privilegiată de funcționari care au ajuns la putere într-o perioadă de reflux al revoluției, după moartea lui Lenin. Pentru a-și consolida dictatura contrarevoluționară, Stalin a fost nevoit să-i asasineze pe toți camarazii lui Lenin, precum și un număr uriaș de alți comuniști autentici.

Stalinismul și bolșevismul, departe de a fi identice, nu sunt doar fundamental diferite: ele sunt incompatibile și dușmani de moarte, despărțiți de un râu de sânge.

Degenerarea partidelor „comuniste”

Comunismul este asociat indisolubil cu numele lui Lenin și cu tradițiile glorioase ale Revoluției Ruse, dar partidele comuniste de astăzi sunt „comuniste” doar în nume. Conducătorii acestor partide au abandonat de mult ideile lui Lenin și ale bolșevismului. O ruptură decisivă de leninism a fost acceptarea politicii anti-marxiste a “socialismului într-o singură țară”. În 1928, Troțki a prezis că aceasta va duce inevitabil la degenerarea național-reformistă a fiecărui partid comunist din lume. Această predicție s-a dovedit corectă.

La început, liderii partidelor comuniste au urmat supuși ordinele lui Stalin și ale birocrației, adaptându-se oricărei schimbări de linie venite de la Moscova. Mai târziu, l-au repudiat pe Stalin, dar în loc să se întoarcaă spre Lenin, au cotit brusc spre dreapta. Odată cu ruperea de Moscova, în majoritatea țărilor, aceste partide au adoptat perspective și politici reformiste.

Urmând logica fatală a „socialismului într-o singură țară”, conducerea fiecărui partid național s-a adaptat intereselor burgheziei propriei țări. Acest lucru a dus la degenerarea completă și, în unele cazuri, chiar la lichidarea totală a partidelor comuniste.

Cel mai extrem caz a fost cel al Partidului Comunist Italian (PCI), care a fost cândva cel mai mare și mai influent din Europa. Politicile degenerării național-reformiste au dus în cele din urmă la dizolvarea PCI și transformarea sa într-un partid burghez reformist.

Partidul Comunist Britanic mai are astăzi influență doar printr-un ziar cotidian, Morning Star, a cărei linie nu depășește o variantă călâie de reformism de stânga. Practic, funcționează doar ca o acoperire de stânga pentru birocrația sindicală.

Partidul Comunist Spaniol (PCE) face parte dintr-un guvern de coaliție care trimite arme încă Ucrainei ca parte a războiului NATO împotriva Rusiei. Drept urmare, PCE se află într-un declin accentuat. Aripa de tineret (UJCE) a respins linia oficială și a fost exclusă.

Partidul Comunist al Statelor Unite (CPUSA) funcționează mai mult ca o mașină de campanie electorală pentru Partidul Democrat, chemând la vot pentru Biden ca la un „vot împotriva fascismului”.

Partidul Comunist Sud-African face parte de 30 de ani din guvernul pro-capitalist ANC și a ajuns să apere chiar masacrul celor 34 de mineri greviști de la Marikana din 2012.

Lista este interminabilă.

Criza din partidele comuniste

În acest moment critic al istoriei mondiale, mișcarea comunistă internațională se află într-o dezordine completă.

Partidele comuniste din întreaga lume au răspuns la masacrul din Gaza cu apeluri la „respectarea dreptului internațional” și a rezoluțiilor Organizației Națiunilor Unite, adică ale marilor puteri imperialiste.

Dar invazia Ucrainei de către Rusia, din februarie 2022, a provocat o diviziune profundă, majoritatea partidelor comuniste plecând rușinos capul în fața poziției propriei clase conducătoare. Multe dintre ele, în special în Occident, și-au mascat sprijinul tacit pentru NATO prin apeluri pacifiste la pace, tratative, ș.a.m.d. Ofensiva Israelului asupra Gazei a agravat și mai mult situația.

Partidul Comunist Francez (PCF), de exemplu, s-a retras din coaliția electorală de stânga (NUPES) deoarece liderul acesteia, Mélenchon, a refuzat să catalogheze Hamas drept organizație teroristă.

La cealaltă extremă, unele partide au devenit puțin mai mult decât instrumente ale politicii externe ruse sau chineze, prezentând aceste state drept aliați progresiști în lupta națiunilor slabe și dependente pentru „eliberarea de colonizarea imperialistă și sclavia datoriilor”.

Partidul Comunist al Federației Ruse (CPRF) este un caz extrem. A pierdut orice pretenție la o existență independentă, ca să nu mai vorbim de una comunistă. Partidul lui Ziuganov a devenit de mult doar un suporter obedient al regimului reacționar al lui Putin.

Aceste contradicții au dus la o serie de secesiuni. În cadrul întâlnirii internaționale a partidelor comuniste și muncitorești (IMCWP) din Havana, în 2023, nu s-a reușit nici măcar redactarea unei declarații privind războiul din Ucraina, deoarece nu s-a putut ajunge la un „consens”.

Criza mișcării comuniste și rolul KKE

Mulți muncitori comuniști de rând au reacționat împotriva acestui revizionism nerușinat.

Partidul Comunist din Grecia (KKE) a făcut, fără îndoială, pași importanți în respingerea vechii idei compromise stalinist-menșeviste a celor două etape. A adoptat o poziție internaționalistă corectă față de războiul din Ucraina, pe care îl caracterizează drept un conflict inter-imperialist.

KKE condus o mișcare a muncitorilor pentru boicotarea transporturilor de arme din porturile grecești către Ucraina. Acest lucru este binevenit de către toți comuniștii autentici. Totuși, deși este un pas important, este prea devreme pentru a concluziona că progresul realizat de comuniștii greci este complet.

Este necesar, în special, să se rupă complet de teoria anti-marxistă a “socialismului într-o singură țară” și să se adopte o abordare leninistă a frontului unit.

KKE încercă să construiască legături cu alte partide comuniste care împărtășesc poziția sa asupra războiului din Ucraina ca fiind un conflict inter-imperialist. Acesta este un pas în direcția bună. Totuși, condiția prealabilă pentru succes este un dialog deschis și democratic care să implice toate curentele comuniste autentice din lume.

Pe baza diplomației și a „consensului”, în locul dezbaterii și al centralismului democratic, este imposibilă reconstruirea unei adevărate Internaționale Comuniste bazate pe ideile și metodele lui Lenin.

Este datoria noastră să readucem mișcarea la originile sale autentice, să rupem cu revizionismul laș și să îmbrățișăm steagul lui Lenin. În acest scop, întindem o mână de prietenie oricărui partid sau organizație care împărtășește acest obiectiv.

Când Troțki a lansat Opoziția de Stânga Internațională, el a conceput-o ca opoziția de stânga a mișcării comuniste internaționale. Noi suntem comuniști autentici – bolșevici-leniniști – excluși birocratic din rândurile mișcării comuniste de către Stalin.

Am luptat mereu pentru a păstra steagul roșu al lui Octombrie și leninismul autentic, iar acum trebuie să ne revendicăm locul cuvenit ca parte integrantă a mișcării comuniste mondiale.

A venit vremea să deschidem o discuție onestă în cadrul mișcării despre trecut, care să rupă definitiv cu ultimele rămășițe ale stalinismului și să pregătească terenul pentru o unitate comunistă durabilă, pe fundamentele solide ale leninismului.

Jos revizionismul!

Pentru unitatea de luptă a tuturor comuniștilor!

Întoarcerea spre Lenin!

Politica lui Lenin

Sarcina noastră imediată nu este să câștigăm masele. Acest lucru este, deocamdată, cu totul dincolo de capacitatea noastră actuală. Scopul nostru este să câștigăm cele mai avansate și conștiente elemente de clasă. Doar așa putem găsi o cale spre mase. Dar nu putem trata cu ușurință apropierea de mase.

Noua generație de muncitori și tineri caută o ieșire din impas. Cele mai avansate elemente au înțeles că singura soluție constă în adoptarea drumului revoluției socialiste.

Încep să înțeleagă natura problemelor din fața lor și, treptat, încep să priceapă nevoia unor soluții radicale. Dar nerăbdarea lor îi poate aduce la greșeli.

Sarcina comuniștilor ar fi foarte simplă dacă tot ce ar fi nevoie ar fi bombardarea clasei muncitoare cu sloganuri revoluționare. Dar acest lucru este complet inadecvat și poate deveni chiar contraproductiv.

Clasa muncitoare poate învăța doar prin experiență, mai ales prin experiența marilor evenimente. De obicei, învăță lent – prea lent pentru mulți revoluționari, care cad uneori pradă nerăbdării și frustrării.

Lenin a înțeles că, înainte ca bolșevicii să poată cuceri puterea, trebuiau să cucerească masele. Pentru aceasta, era necesară o mare flexibilitate tactică. Lenin le-a recomandat mereu revoluționarilor să fie răbdători: „explicați cu răbdare” era sfatul lui pentru bolșevici, chiar și în mijlocul revoluției din 1917.

De aceea, chestiunile de strategie și tactici trebuie să ocupe un loc central în considerațiile comuniștilor. Atât Lenin cât și Troțki aveau o viziune foarte clară despre relația dintre avangarda comunistă și organizațiile reformiste de masă.

Această idee a fost rezumată în mod definitiv de Lenin în cartea sa despre tacticile revoluționare: Boala copilărească a comunismului: comunismul de stânga. La peste un secol de la apariție, aceste scrieri rămân o carte închisă cu șapte peceți pentru sectarii pseudo-troțkiști.

Ei au discreditat pretutindeni steagul troțkismului și au oferit servicii neprețuite birocrației. Își inchipuie că organizațiile de masă pot fi pur și simplu abandonate ca anacronisme istorice. Atitudinea lor față de aceste organizații se reduce la denunțări stridente ale trădării. Dar astfel de tactici duc direct într-un impas.

Ei nu au nimic în comun cu metodele flexibile ale lui Lenin și Troțki, care înțelegeau necesitatea comuniștilor de a construi punți către masele de muncitori aflate încă sub influența reformiștilor.

Trebuie să întoarcem cu hotărâre spatele acestui sectarism steril și să privim cu îndrăzneală către clasa muncitoare. Explicând cu răbdare politicile comuniste maselor și formulând cereri către liderii reformiști, este posibil să câștigăm muncitorii reformiști pentru comunism.

Toată puterea către soviete

Este suficient să amintim faptul că, în 1917, Lenin a lansat sloganul „Toată puterea către sovie”, într-un moment în care aceste organizații, care reprezentau masele de muncitori și soldați, se aflau sub controlul menșevicilor și al revoluționarilor socialiști reformiști.

Prin acest slogan, Lenin le spunea liderilor reformiști ai sovietelor: „Foarte bine, domnilor. Aveți majoritatea. Vă propunem să preluați cu adevarat puterea și să oferiți poporului ceea ce dorește: pace, pâine și pământ. Dacă faceți acest lucru, vă vom susține, războiul civil va fi evitat, iar lupta pentru putere se va transforma într-o luptă pașnică pentru influență în cadrul sovietelor.”

Lașii liderii reformiști nu aveau intenția să preia cu adevărat puterea. Ei s-au subordonat Guvernului Provizoriu burghez, care la rândul său s-a subordonat imperialismului și reacției. Muncitorii și soldații din soviete au putut astfel să vadă cu ochii lor trădarea liderilor și s-au îndreptat către bolșevism.

Doar prin astfel de mijloace a fost posibil ca bolșevicii să treacă de la un partid mic, cu aproximativ 8.000 de membri în februarie 1917, la o forță de masă capabilă să câștige majoritatea în soviete în perioada imediat dinaintea Revoluției din Octombrie.

Mai presus de toate, este necesar ca noi, astăzi, să păstrăm simțul realității. Forțele autentice ale comunismului au fost respinse de forțe istorice dincolo de controlul nostru. Am ajuns o minoritate a unei minorități în cadrul mișcării muncitorești.

Avem ideile corecte, dar marea majoritate a clasei muncitoare nu este încă convinsă de corectitudinea și necesitatea acestor idei. În cea mai mare parte, muncitorii se află încă sub influența organizațiilor reformiste tradiționale dintr-un motiv simplu: liderii acestor organizații le oferă ceea ce pare a fi o cale ușoară și lipsită de suferință de a iesi din criză.

În realitate, acest drum nu duce decât la noi înfrângeri, dezamăgire și suferință. Comuniștii nu

pot într-un niciun caz să abandoneze clasa muncitoare în fața reformiștilor trădători de clasă și birocraților. Dimpotrivă, trebuie să ducem o luptă implacabilă împotriva acestora. Dar nu există nicio cale prin care clasa muncitoare să poată ocoli această școală dureroasă a reformismului.

Sarcina noastră nu este să tragem din margine, ci să trecem prin această experiență alături de muncitori, umăr la umăr, ajutându-i să tragă concluziile necesare și să găsească drumul înainte – așa cum au făcut bolșevicii în 1917.

Construiți o punte către muncitori!

Trebuie să stabilim un dialog cu clasa muncitoare, în care să fim percepuți nu ca elemente străine sau inamici, ci ca tovarăși într-o luptă comună împotriva unui dușman comun – Capitalul. Trebuie să le demonstrăm superioritatea comunismului, nu prin cuvinte, ci prin fapte.

Trebuie să găsim căi și mijloace de a ajunge la masele de muncitori care se află încă sub influența reformismului. Birocrația va folosi toate mijloacele lipsite de scrupule pentru a izola comuniștii de muncitorii de rând: interdicții, excluderi, minciuni, calomnii, insulte și atacuri de toate felurile. Dar comuniștii vor găsi mereu metode de a depăși aceste obstacole. Nu există nicio cale prin care birocrația, care a uzurpat conducerea organizațiilor muncitorești, să poată împiedica legătura comuniștilor cu clasa muncitoare.

Nu există o regulă de aur pentru stabilirea tacticilor, care sunt determinate de condițiile concrete. Nu este o chestiune de principiu, ci una practică. Lenin a avut mereu o atitudine flexibilă față de chestiunile tactice. Același Lenin care a susținut neabătut ruperea de social-democrație în 1914 și formarea unui partid comunist independent în Marea Britanie, a propus totodată ca acel partid să aplice pentru afilierea la Partidul Laburist, păstrându-și propriul program, propriul steag și propriile politici.

În anumite condiții, poate fi necesar să ne trimitem toate forțele în organizațiile reformiste pentru a câștiga muncitorii care se îndreaptă spre stânga spre o poziție revoluționară fermă.

În stadiul actual, totuși, acest lucru nu este pus în discuție. Condițiile necesare nu există. Dar împrejurările nu schimbă faptul că împreună trebuie găsit un drum spre clasa muncitoare. Aceasta nu este o chestiune de tactică, ci una de viață și de moarte pentru avangarda comunistă.

Comuniștii, chiar și atunci când acționează ca partid independent, au datoria de a se orienta spre organizațiile de masă ale clasei muncitoare, urmărind o tactică de front unit oriunde este posibil, pentru a găsi calea spre mase. Aceasta este ABC-ul pentru oricine este măcar vag familiarizat cu ideile și metodele lui Marx, Engels, Lenin și Troțki.

Politica noastră se bazează exact pe sfaturile lui Lenin și pe tezele primelor patru congrese ale Internaționalei Comuniste. Dacă criticii noștri sectari nu înțeleg asta, problema este a lor.

Pentru ce luptăm?

În esență, obiectivele comuniștilor sunt aceleași cu cele ale muncitorilor în general. Luptăm pentru eliminarea completă a foametei și a lipsei de adăpost, pentru muncă garantată în condiții decente, pentru reducerea drastică a duratei săptămânii de lucru și dobândirea timpului liber, pentru servicii de sănătate și educație garantate și de calitate, pentru încetarea imperialismului și a războiului, și pentru oprirea distrugerii absurde a planetei noastre.

Dar subliniem că, în condițiile crizei capitaliste, aceste obiective pot fi atinse doar printr-o luptă implacabilă, iar aceasta nu poate avea succes decât dacă duce la exproprierea bancherilor și capitaliștilor. Din acest motiv, Troțki a dezvoltat ideea revendicărilor de tranziție.

Comuniștii vor interveni cu toată energia în fiecare luptă a clasei muncitoare. Revendicările concrete ridicate de comuniști în cadrul mișcării vor varia, desigur, în funcție de condițiile schimbătoare și de la o țară la alta. De aceea, o listă programatică de revendicări nu și-ar avea locul într-un manifest ca aceasta.

Totuși, metoda prin care comuniștii din toate țările ar trebui să formuleze revendicări concrete a fost elaborată în mod genial de Troțki în 1938 și publicată în documentul fondator al Internaționalei a Patra: Agonia mortală a capitalismului și sarcinile Internaționalei a Patra, cunoscut mai ales sub numele de Programul de tranziție.

Revendicările prezentate în acel document reprezintă o sinteză a programului elaborat de Lenin și bolșevici și se regăsesc în tezele și documentele primelor patru congrese ale Internaționalei Comuniste.

Ideea de bază a revendicărilor de tranziție poate fi exprimată simplu. Troțki explica faptul că, în perioada declinului capitalist, orice luptă serioasă pentru îmbunătățirea nivelului de trai duce inevitabil „dincolo de limitele relațiilor de proprietate capitaliste și ale statului burghez”.

Așa cum în război luptele defensive se pot transforma în ofensive, tot așa și în lupta de clasă, lupta pentru revendicări imediate poate duce, în anumite condiții, la un salt de conștiință și o mișcare în direcția luptei revoluționare pentru putere.

În ultimă instanță, nicio reformă nu poate avea un caracter durabil dacă nu este legată de răsturnarea ordinii burgheze.

Comuniștii luptă pentru emanciparea totală a clasei muncitoare, pentru eliberarea de sub opresiune și chinul muncii alienante. Acest lucru nu poate fi atins decât prin distrugerea statului burghez, exproprierea mijloacelor de producție și introducerea planificării socialiste sub control și gestiune democratică muncitorească.

De acest lucru depinde viitorul omenirii. În cuvintele marelui marxist irlandez, James Connolly:

“Căci cerințele noastre sunt cele mai modeste: noi vrem doar întreaga lume.”

Este comunismul o idee utopică?

Ultimul refugiu al apărătorilor capitalismului este să afirme că nu există alternativă la sistemul lor falimentar. Dar poate crede o persoană rațională acest lucru?

Este cu adevărat posibil ca omenirea să fie incapabilă să conceapă un sistem superior actualei situații oribile? O astfel de afirmație fantezistă reprezintă o calomnie monstruoasă la adresa inteligenței speciei noastre.

Abolirea dictaturii bancherilor și a capitaliștilor va permite crearea unei economii planificate rațional pentru satisfacerea nevoilor umane, nu a lăcomiei nesătule a câtorva de miliardari.

Soluția este evidentă pentru orice persoană care gândește serios. Și ea se află acum la îndemâna noastră. Este singura cale de a elimina foametea, sărăcia, războaiele și toate celelalte rele ale capitalismului, și de a crea o lume demnă de a fi locuită de ființe umane.

Dușmanii comunismului afirmă că aceasta este o idee utopică. Această acuzație are o rezonanță ironică. Ceea ce este cu adevărat utopic este tocmai un sistem socio-economic care și-a depășit utilitatea, a cărui existență intră într-o contradicție flagrantă cu nevoile reale ale societății. Un asemenea sistem nu mai are dreptul să existe și este condamnat să sfârșească în groapa de gunoi a istoriei.

Nu este nimic utopic în comunism. Dimpotrivă. Condițiile materiale pentru o societate umană nouă și superioară există deja la scară mondială și se dezvoltă rapid.

Progresele uriașe din știință și tehnologie oferă o imagine promițătoare a unei lumi fără sărăcie, fără lipsă de locuințe și fără foamete. Dezvoltarea inteligenței artificiale, combinată cu robotica modernă, ar putea reduce durata muncii până în punctul în care, în cele din urmă, oamenii să muncească doar din alegere personală.

Abolirea sclaviei muncii este tocmai premisa materială pentru o societate fără clase. Acest lucru este acum pe deplin posibil. Nu este o utopie, ci este ceva ce se află la îndemâna noastră. O lume nouă este pe cale să se nască, crescând tăcut, dar constant, în pântecele celei vechi.

Dar în capitalism, totul este întors pe dos. Într-un sistem în care totul este subordonat profitului, fiecare progres tehnologic nou semnifică o creștere a șomajului, alături de prelungirea zilei de muncă și de creșterea exploatării și sclaviei.

Tot ceea ce propunem este să înlocuim un sistem nedrept și irațional, în care totul este subordonat lăcomiei insațiabile a câtorva, cu o economie planificată în mod rațional și armonios, bazată pe producție pentru satisfacerea nevoilor umane.

Pentru o Internațională Comunistă autentică!

Cu trei decenii în urmă, la momentul prăbușirii Uniunii Sovietice, Francis Fukuyama proclama triumfător sfârșitul istoriei. Dar istoria nu poate fi înlăturată cu atâta ușurință. Ea continuă să-și urmeze cursul, indiferent de opiniile scribilor burghezi. Iar acum, roata istoriei s-a întors la 180 de grade.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a fost, fără îndoială, o mare dramă istorică. Dar, privit retrospectiv, ea va fi considerată doar preludiul unei drame mult mai mari: criza finală a capitalismului.

Din motivele expuse mai sus, criza actuală va avea un caracter prelungit. Poate dura ani sau chiar decenii, cu suișuri și coborâșuri, din cauza absenței factorului subiectiv. Dar acesta este doar un aspect al problemei.

Faptul că va fi o criză prelungită nu înseamnă deloc că va fi pașnică și liniștită. Dimpotrivă! Am intrat în cea mai turbulentă și instabilă perioadă din istoria timpurilor moderne.

Criza va afecta țară după țară. Clasa muncitoare va avea multiple ocazii de a cuceri puterea. Schimbări subite și bruște sunt implicite în întreaga situație. Acestea pot izbucni când ne așteptăm mai puțin. Trebuie să fim pregătiți.

Nu mai este necesar să convingem straturi largi ale tineretului de superioritatea comunismului. Ei sunt deja comuniști. Caută un steag curat, o organizație care a rupt radical cu reformismul și oportunismul „stângii”.

Trebuie să luăm toate măsurile practice posibile pentru a-i găsi și a-i atrage. Acest lucru presupune proclamarea unui nou partid și a unei noi Internaționale. Întreaga situație o cere. Este o sarcină absolut necesară și urgentă, care nu suferă amânare.

Este nevoie de un Partid Comunist autentic, bazat pe ideile lui Lenin și ale celorlalți mari maeștri ai marxismului, și de o Internațională construită pe modelul Internaționalei Comuniste din primii săi cinci ani.

Numărul nostru este încă mic comparativ cu sarcinile uriașe care ne așteaptă și nu ne facem iluzii în privința asta. Dar fiecare mișcare revoluționară din istorie a început ca un element mic și aparent neimportant.

Avem o muncă importantă de dus, iar această muncă dă deja roade și se apropie de o etapă decisivă.

Crestem rapid pentru că înotăm împreună cu fluviul istoriei. Mai presus de toate, avem ideile corecte. Lenin spunea: marxismul este atotputernic pentru că este adevărat. Acest fapt ne umple de încredere în viitor.

Marele socialist utopic francez Fourier definea socialismul ca modalitatea prin care potențialul rasei umane devine realitate.

Sub comunism, pentru prima dată în istoria umanității, porțile vor fi larg deschise maselor pentru a accesa cu adevărat cultura care le-a fost interzisă. Se va deschide calea pentru o înflorire neimaginată a artei, muzicii și culturii, cum lumea nu a mai văzut.

Pentru o lume nouă, în care viața va căpăta un sens cu totul nou. Și pentru prima dată, femeile și bărbații se vor putea ridica la adevărata lor statură, pe baza egalității depline. Va fi saltul omenirii de la domeniul necesității la cel al libertății. Oamenii nu vor mai privi către ceruri în căutarea unei vieți mai bune după moarte. Vor trăi o lume nouă, în care viața lipsită de opresiune, exploatare și injustiție va căpăta un înțeles cu totul nou.

Aceasta este minunăția pentru care luptăm: un paradis în lumea aceasta. Aceasta înseamnă adevăratul comunism.

Aceasta este singura cauză pentru care merită să lupți. De aceea suntem comuniști!

Fie ca sloganurile noastre de luptă să fie:

● Jos cu bandiții imperialiști!

● Jos cu sclavia capitalistă!

● Expropriați bancherii și capitaliștii!

● Trăiască comunismul!

● Muncitori din toate țările, uniți-vă!

● Înainte spre construirea unei noi Internaționale!