Ecuador: se anunţă noi explozii sociale

A trecut aproape un an de cînd Lucio Gutierrez a fost alungat de la putere de o revoltă a unor largi sectoare ale populaţiei Ecuadorului în ceea ce s-a numit “rebeliunea forajidos-ilor” ( după epitetul dat de Gutierrez celor care demonstrau împotriva luiⁱ , în spaniolă “forajido” înseamnă proscris). Deşi rebeliunea se baza în primul rind pe mica burghezie, a fost totuşi clar că a găsit rezonanţă în masele populare datorită politicii profound nepopulare ale lui Gutierrez.

Sărăcie extremă şi oprimare naţională

Deşi clasa conducătoare a reuşit să găsească un înlocuitor pentru fostul vicepreşedinte Alfredo Palacio, nici una din contradicţiile care au dus la revolta din aprilie 2005 nu a fost rezolvată. Ecuador este o ţară în care majoritatea populaţiei trăieşte într-o sărăcie extremă. Cotidianul ecuadorian El Comercio scrie, în ediţie din 20 februarie despre viaţa în valles – numele Ecuadorian al suburbiilor mizere din Quito. În multe din ele se trăieşte fără electricitate; în unele nu există apă curentă iar şomajul este în jur de 40%. Asta scrie un ziar official; desigur că situaţia este mai rea.

Dar sărăcia cea mai lucie este în rîndul indigenilor , urmaşi ai vechilor incaşi. Cam 35% din popuklaţia Ecuadorului este formată din indios – care nu vorbesc spaniola, ci limba lor maternă, quechua. Totuşi, dialectele quechua nu sunt acceptate în şcoli şi clasa politică a imaginat tot felul de măsuri pentru a-I ţine pe indigeni departe de puterea politică.

Criza politică

Criza capitalismului Ecuadorian nu se reflectă numai în condiţiile sociale din ţară, ci şi în scena politică. Una din lozincile revoltei proscrişilor din aprilie 2005 era “¡que se vayan todos!” – adică “să plece toţi”. Iată eşecul politicii burgheze. Pe multe afişe se vedeau fotografiile foştilor preşedinţi ai ţării sub titlul de “şobolani”. Deci protestele nu se îndreptau numai împotriva lui Lucio Gutierrez, ci împotriva tuturor liderilor burgheziei. Mai mult, erau îndreptate împotriva unui sistem politic discreditat, unde masele simt că nu au nici o putere de decizie. Există un sentiment profound de neîncredere în mase – că de cite ori votează pentru un o schimbare radicală, cel care va veni le va trăda speranţele.

Adevărul este că după schimbarea din aprilie 2005 chiar aşa a fost. Un exemplu didactic este cel al companiei Oxy – cunoscută sub numele de “Occidental”. O companie petrolieră multinaţională dominată de SUA, care extrage milioane de tone de ţiţei pe baza unui contract semnat în 1999 care îi dă dreptul să prospecteze vaste zone din Ecuador. A fost acuzată că a transferat illegal 40% din profituri în afara ţării. S-a ajuns la un conflict de muncă. Mişcarile de revoltă au cerut expulzarea din ţară a companiei Oxy; guvernul I-a dat, dimpotrivă şi mai multe avantaje. Faptul că această companie are dreptul să extragă bogaţiile naturale ale ţării repatriind profitul şi că, în acelaşi timp, se micşorează cheltuielile sociale, este o sursă de indignare şi frustrare pentru milioane de ecuadorieni.

Deocamdată peisajul politic este dominat de pregătirile pentru alegerile prezidenţiale din octombrie 2006. se fac speculaţii despre viitorii candidaţi. Pînă acum există unii de stînga, dintre care mai cunoscut este Rafael Correa, din partea partidului “Alianza Patria”. Correa este un fost ministru de finanţe care a fost demis pentru că apăra suveranitatea ţării împotriva intereselor străine şi se opunea contractului cu multinaţionalele americane. A devenit faimos prin stabiliea legăturilor cu Chavez şi Fidel Castro. În aprilie va merge în Europa pentru un turneu de conferinţe în faţa emigranţilor ecuadorieni.

Poate Correa va cîştiga alegerile, poate nu. Masele caută un mod de a scăpa din mizeria cotidiană. Totuşi, chiar ales, el va avea puţin spaţiu de manevră. Va avea de ales: ori e de partea maselor, ori de partea imperialismului. Dacă va fi laş şi va adopta calea lui Gutierrez, este foarte probabil să sfîrşească la fel.

Campania anti - guerilla

Pentru a distrage atenţia maselor oprimate de la adevăratele probleme, guvernul a încercat să facă o campanie în mass-media despre ameninţarea (chipurile) la adresa siguranţei naţionale cauzată de pătrunderea guerilelor columbiene FARC pe teritoriul Ecuadorian. Armata a fost folosită împotriva acestor guerile care, conform datelor guvernamentale, s eregrupau pe teritoriu Ecuadorian. Ultima ciocnire a fost pe 20 februarie a.c. cînd, în urma unui schimb de focuri, au fost arestaţi doi insurgenţi columbieni.

Osvaldo Jarrin, ministrul apărării a declarat că “orice element illegal înarmat este o ameninţare la adresa suveranităţii noastre naţionale şi va fi neutralizat”. În acelaşi timp a adăugat, din precauţuie, că armata ecuadoriană este independentă şi că nu acţionează la ordinele guvernului Uribe din Bogota. Evident că guvernul lui Palacio se teme să nu fie considerat un lacheu al profound nepopularului guvern filoamerican Uribe, din Columbia. Se teme că dacă nu se distanţează – măcar în vorbe – de Uribe, va fi răsturnat de furia populară.

Totuşi, activitatea anti- guerilă se foloseşte pentru abaterea atenţiei maselor de la creşterea inegalităţii şi nedreptăţii din ţară. Nu e ceva nou – de fapt este un vechi truc al oligarhiei din Ecuador – şi de peste tot – la fel ca în 1995, cînd s-a lansat un război împotriva vecinului Peru – chipurile pentru a recuceri un teritoriu care ar aparţine “moştenirii naţionale” a Ecuadorului.

Se pregătesc noi explozii

Încet, dar sigur, se clarifică incapacitatea capitalismului de a rezolva problema maselor din Ecuador. Se acumulează contradicţii. Chiar pensionarii încep să protesteze. Pe 16 februarie cîteva sute de pensionari din Quito au ţinut o demonstraţie de protest.

Ecuador este o ţară cu mari tradiţii revoluţionare, care datează din vremea imperiului spaniol. Unul din faimoşii generali ai lui Bolivar a fost Sucre. Ei au încercat să facă o federaţie unită a Americii Latine. Au fost însă trădaţi de oligarhiile locale care, apoi, au devenit slugi preaplecate ale imperialismului.

Astăzi procesele revoluţionare din Venezuela şi Bolivia au mare impact asupra Ecuadorului. Ideea unităţii Latinoamericane este din ce în ce mai captivantă. Dar trădarea luptei dusă de Bolivar şi Sucre de oligarhiile locale arată clar că sarcina realizării unei asemenea federaţii nu poate fi îndeplinită de actualele conduceri. Numai o revoluţie socialistă, care să lichideze puterea latifundiarilor şi a capitaliştilor va putea face acest lucru.

Ecuadorul nu poate să scape de mareea revoluţionară care cuprinde toată America Latină. Se anunţă o perioadă de revolte şi turbulenţe, în care ideile socialismului au mari şanse de a fi adoptate de tineret şi muncitori.

Quito, Februarie 28^th, 2006