Ce a obținut revoluția rusească și de ce a degenerat

Acest an marchează aniversarea a 100 de ani de la revoluția din octombrie. Apologeții capitalismului, împreună cu răsunarea lor loială din mișcarea muncitorească, încearcă să se consoleze cu ideea colapsului URSS-ului semnificând decesul socialismului. Însă ceea ce a eșuat în Rusia nu a fost socialismul, dar o caricatură a socialismului. Contrar defăimărilor des repetate, regimul Stalinist a fost în antiteză cu regimul democrat stabilit de către bolșevici în 1917.

„Indiferent de ceea ce ar crede oricine despre bolșevism, este de netăgăduit faptul că revoluția rusească este una dintre cele mai mărețe evenimente din istoria umanității, iar guvernarea bolșevicilor este un fenomen de importanță mondială.” John Reed, 1 Ianuarie 1919. (J. Reed, Zece zile care au zguduit lumea, p. 13)

[Follow our 1917 anniversary campaign on Twitter and Facebook]

Colapsul URSS-ului a fost prezentat de către apărătorii capitalismului ca fiind echivalent cu victoria finală a „economiei de piață liberă” asupra „Comunismului”. Cu un sfert de secol în urmă, aceasta a produs un val de euforie asupra burgheziei și apologeții săi. Ei au vorbit despre sfârșitul socialismului, sfârșitul comunismului și chiar despre sfârșitul istoriei, iar de atunci, am fost martori a unei ofensive ideologice fără precedent împotriva ideilor Marxismului la nivel mondial. Această exuberanță irațională nu își cunoștea limitele.

Fostul președinte american George Bush a anunțat în mod triumfător crearea unui „Nou Ordin Mondial” sub dominația imperialismului american. „Nu mai există Uniunea Sovietică,” a scris Martin McCauley. „Marele experiment a eșuat... Marxismul a eșuat peste tot în practică. Nu există niciun model economic Marxist capabil să concureze cu capitalismul.” (M. McCauley, Uniunea Sovietică 1917-1991, pp. XV și 378) „Am câștigat!” a exclamat redacția de la The Wall Street Journal (24/5/89). A fost în acest moment când Francis Fukuyama a rostit prezicerea sa notorie: „Perioada post-istoriei a sosit... Democrația liberală a triumfat, și omenirea a ajuns la cea mai înaltă înțelepciune a sa. Istoria s-a sfârșit.”

Douăzeci și cinci de ani mai târziu, nimeni nu mai crede în aceste iluzii stupide. Capitalismul a intrat în cea mai serioasă criză de la Marea Depresie. Milioane de oameni se confruntă cu un viitor de șomaj, sărăcie, tăieri de buget și austeritate. Războaie și conflicte devastează întreaga planetă, în care viitorul este plasat în primejdie de către jafurile provocate de către economia de piață necontrolabilă. Acuma în lumina rece a zilei, acele proclamări triumfaliste sună ironic. Criza globală a capitalismului și efectele sale au falsificat acele preziceri confidente. Toate promisiunile generoase de lapte și miere de către liderii din occident care au urmat după colapsul Uniunii Sovietice s-au evaporat ca un strop de apă pe un cuptor fierbinte.

Visul Americii de dominație mondială se află îngropat sub ruinele înflăcărate din Aleppo. Toate declarațiile triumfaliste ale strategilor burghezi au fost falsificate. Istoria s-a întors cu o răzbunare. Aceiași observatori occidentali care au exagerat fiecare defecte ale economiei Sovietice, se chinuie să explice în mod disperat manifestul eșecului economiei de piață. Acum există numai colaps economic, instabilitate politică, incertitudine, războaie și conflicte. Euforia recentă a oferit o cale către cel mai întunecat pesimism.

Tocmai din acest motiv centenarul revoluției rusești va fi în mod inevitabil ocazia unei intensificări ale campaniei vicioase anti-Comuniste. Motivul pentru aceasta nu este greu de înțeles. Criza mondială a capitalismului dă naștere unor îndoieli generale față de „economia de piață”. Există o renaștere în interesul ideilor Marxiste, care îngrijorează burghezia. Noua campanie de calomnii nu este o reflecție de confidență, ci de frică.

Frica de revoluție

Istoria ne arată că nu este suficient pentru clasa conducătoare să înfrângă o revoluție. Este necesar să acopere aceasta cu calomnii, să ponegrească numele liderilor acesteia, și să o înconjoare cu o aură de răutate și suspiciune, pentru ca nici măcar memoria sa să rămână pentru a inspira noile generații. Nu este nimic nou în asta. În secolul XIX când istoricul Thomas Carlyle scria o carte despre Oliver Cromwell, el a spus că înainte să poată începe, a trebuit să-i salveze cadavrul lui Cromwell de sub un morman de câini morți.

După restaurarea monarhiei în 1660, toate memoriile lui Cromwell și a revoluției burgheze engleze trebuiau să fie șterse din memoria colectivă. Monarhia restaurată sub Charles al II-lea a datat în mod oficial domnia sa de la 30 ianuarie 1649, data execuției lui Charles I, iar toate referințele despre republica și faptele sale revoluționare au fost distruse. Parvenitul Charles al II-lea a fost așa de entuziasmat de către spiritul de ciudă, ură și răzbunare, încât a mers așa de departe că a dezgropat cadavrul lui Oliver Cromwell, pentru a-l supune unei spânzurări publice în Tyburn.

Aceeași răutate și ciudă care s-a născut din frică este ceea ce motivează eforturile contemporane de a nega caracteristicile pozitive și semnificația revoluționară a Revoluției Rusești și de a ponegri memoria liderilor săi. Falsificarea sistematică a istoriei care acum este preluată de către burghezie, deși oarecum mai subtil decât linșarea postumă de către monarhiștii englezi, este în nici un fel superior moralmente față de ei. În cele din urmă, aceasta va dovedi a nu mai fi așa de efectivă. Locomotiva progresului uman este adevărul, nu minciuna. Iar adevărul nu va rămâne îngropat pentru totdeauna.

Timp de trei generații, apologiștii capitalismului și-au exprimat furia împotriva Uniunii Sovietice. Ei au ponegrit Revoluția din Octombrie și naționalizarea economiei planificate cu fiecare ocazie. În această campanie, crimele Stalinismului au devenit foarte utile. Trucul a fost de a identifica socialismul și comunismul cu regimul birocrat și totalitarist care a apărut datorită izolării revoluției într-o țară înapoiată.

Ura împotriva Uniunii Sovietice împărtășită de către toți aceia căror cariere, salarii și profituri au derivat de la ordinea existentă bazată pe chirie, interes și profit, nu este greu de înțeles. Nu avea nimic de făcut cu regimul lui Stalin. Aceiași „prieteni ai democrației” nu aveau scrupule în legătură cu susținerea regimurilor dictatoriale atunci când era convenabil intereselor lor pentru a face aceasta. Clasa conducătoare „democrată” britanică a fost chiar încântată să-l vadă pe Hitler venind la putere, atâta timp cât suprima muncitorii germani și și-a îndreptat atenția către est.

Winston Churchill și alți reprezentanți ai clasei conducătoare britanice și-au exprimat admirarea ferventă pentru Mussolini și Franco, chiar și până în 1939. În perioada după 1945, „democrațiile” Vestice, în prima instanță SUA, au susținut în mod activ fiecare dictatură monstruoasă, de la Somoza la Pinochet, de la junta argentiniană până la măcelarul indonezian Suharto, care a venit la putere peste cadavrele a un milion de oameni cu susținere activă de la CIA. Liderii democrațiilor Vestice se umilesc în fața regimului însângerat al Arabiei Saudite, care își torturează, ucide, biciuiește și răstignește proprii cetățeni. Lista acestor barbarisme este nesfârșită.

Din punctul de vedere al imperialismului, asemenea regimuri sunt total acceptabile, atâta timp cât erau bazați pe proprietatea privată asupra pământului, băncilor și a monopolurilor mari. Ostilitatea implacabilă a lor împotriva Uniunii Sovietice nu a fost, așadar, bazată pe iubirea de libertate, ci pe interesele de clasă în totalitate. Ei urau URSS-ul, nu pentru ceea ce a fost rău în ea, ci mai precis pentru ceea ce a fost pozitiv și progresiv. Ei nu se împotriveau dictaturii lui Stalin (dimpotrivă, crimele Stalinismului erau foarte potrivite pentru ei ca o metodă de a ponegri numele socialismului în apus), ci formelor de proprietate naționalizată care erau tot ce au rămas din caracteristicile pozitive din Octombrie.

Această rescriere a istoriei ne reamintește de către vechile metode ale birocrației Staliniste care a întors istoria pe dos, și a prefăcut figurile de conducere în non-persoane, sau i-au demonizat, ca și în cazul lui Lev Troțki, și a susținut în mod general că negrul a fost alb. Scrierile contemporane ale dușmanilor socialismului nu sunt așa de diferite, cu excepția faptului că ei îl calomniază pe Lenin cu aceeași ură orbească și dușmănie pe care Staliniștii o susțineau împotriva lui Troțki.

Una din cele mai rele cazuri de acest fel se află în Rusia. Aceasta nu este surprinzător, din două motive diferite: în primul rând, acești oameni au fost crescuți în școala Stalinistă de falsificare, care însuși s-a bazat pe principiul că adevărul a fost numai un instrument în serviciul elitei dominante. Profesorii, economiștii și istoricii au fost, cu câteva excepții onorabile, obișnuiți să-și adapteze scrierile lor conform „liniei” curente. Aceiași intelectuali care au cântat laudele lui Troțki, fondatorul Armatei Roșii și liderul Revoluției din Octombrie, cu câțiva ani mai târziu nu aveau nici o îndoială de al denunța ca fiind un agent al lui Hitler. Aceiași scriitori care l-au admirat pe Iosif Stalin, marele Lider și Profesor, s-au împotrivit curând atunci când Nikita Hrușciov a descoperit „cultul personalității”. Obiceiurile mor greu. Metodele prostituției intelectuale sunt la fel. Doar Maestrul s-a schimbat.

Există de asemenea un alt motiv destul de separat. Mulți dintre capitaliștii din Rusia, nu de o lungă vreme, au purtat în buzunar un card din Partidul Comunist și vorbeau în numele „socialismului”. De fapt, ei nu aveau nimic de făcut cu socialismul, comunismul sau clasa muncitoare. Ei făceau parte dintr-o castă conducătoare parazitară care trăia o viață de lux pe spatele muncitorilor Sovietici. Acum, cu același cinism care tot timpul a caracterizat aceste elemente, ei au mers fățiș spre capitalism. Dar această transformare miraculoasă nu poate fi împlinită așa de ușor. Acești oameni simt o nevoie convingătoare de a justifica apostazia lor prin îngrămădirea insultelor față de ceea ce au pretins să creadă chiar recent. Ei încearcă prin aceste metode să arunce praf în ochii maselor, în timp ce își salvează propriile conștiințe – presupunând întotdeauna că ei posedă un asemenea lucru. Chiar și celui mai rău ticălos îi place să găsească o justificare pentru acțiunile sale.

Ce a obținut Revoluția

Regimul stabilit de către Revoluția din Octombrie nu a fost nici totalitaristă nici birocratică, dar a fost cel mai democratic regim încă văzut pe pământ. Revoluția din Octombrie a abolit în mod radical proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Pentru prima oară în istorie, viabilitatea unei economii planificate naționalizate a fost demonstrată, nu în teorie ci în practică. Peste o șesime a suprafeței pământului, printr-un gigantic, experiment fără precedent, a fost dovedit că este posibil să conduci o societate fără capitaliști, proprietari de pământ și cămătari.

În zilele de azi, este la modă să se deprecieze rezultatele obținute, sau chiar de a le nega întru totul. Totuși cea mai mică considerație ale faptelor ne duce la o concluzie foarte diferită. În ciuda tuturor problemelor, deficiențele și crimele (care, întâmplător, istoria capitalismului ne furnizează în mare abundență), cele mai extraordinare avansuri au fost obținute de către economia planificată naționalizată în Uniunea Sovietică în ceea ce a fost, din punct de vedere istoric, un remarcabil spațiu scurt de timp. Asta a fost ce a provocat frica și sila care a caracterizat atitudinea clasei conducătoare din Vest. Asta este ce îi constrânge pe ei chiar și acum să se răsfețe cu cele mai nerușinate și nemaipomenite minciuni și calomnii (desigur, întotdeauna sub înfățișarea celor mai rafinate „obiectivități academice”) despre trecut.

Burghezia trebuie să îngroape o dată pentru totdeauna toate idealurile Revoluției din Octombrie. Prin urmare, colapsul URSS-ului a fost semnalul unei avalanșe de propagandă împotriva realizărilor economiei planificate din Rusia și Europa de Est. Această ofensivă ideologică de către strategii Capitalului împotriva „comunismului” a fost o încercare calculată de a nega cuceririle istorice care au rezultat din Revoluție. De aceea, doamnelor și domnilor, încă din 1917 Revoluția Rusească a fost o aberație istorică. Pentru ei, nu poate să existe decât o formă de societate. Capitalismul în ochii lor a existat din totdeauna și va continua să fie așa. Așadar, nu se poate discuta niciodată despre câștigurile economiei planificate naționalizate. Statisticile Sovietice sunt considerate ca fiind pur și simplu exagerări sau falsități.

„Figures can’t lie, but liars can figure” („Cifrele nu pot minți, dar mincinoșii pot interpreta cifrele în mai multe feluri”). Toate avansurile colosale în alfabetizare, sănătate, aprovizionări sociale, au fost ascunse de către o Niagară de minciuni și distorsiuni îndreptate împotriva distrugerii îndeplinirilor autentice din trecut. Toate defectele din viața Sovietică – și erau multe – au fost exagerate în mod sistematic din toate proporțiile și folosite pentru a „dovedi” că nu este nicio alternativă spre capitalism. În loc de avans, a fost declin, spun ei acum. În loc de progres, a fost regres. „A fost pretins că URSS-ul în anii optzeci a fost mult în urma Statelor Unite la fel ca și Imperiul Rus în 1913,” scrie istoricul economic, Alec Nove, care conclude că „revizuirile statistice au avut un rol politic în delegitimarea regimului Sovietic…” (Alec Nove, O istorie economică a URSS-ului, p. 438)

Împotriva acestei campanii nemaivăzute de minciuni și calomnii, este esențial să scoatem în evidență faptele adevărate. Nu dorim să suprasolicităm cititorul cu statistici. Însă, este necesar de a demonstra fără nicio îndoială succesele extraordinare ale economiei planificate. În ciuda crimelor monstruoase ale birocrației, avansurile nemaipomenite ale Uniunii Sovietice reprezintă nu numai o îndeplinire istorică, dar sunt, mai presus de toate, o licărire a posibilităților enorme inerente din economia planificată naționalizată, în special dacă ar fi fost condusă în mod democratic. Aceste posibilități, stau în contrast cu criza globală a capitalismului din timpurile noastre.

Avans fără precedent

Revoluția din Octombrie 1917 a produs cel mai mare avans al forțelor productive din orice țară din istorie. Înainte de revoluție Rusia țaristă a fost extrem de înapoiată, o economie semi-feudală cu o populație predominant analfabetă. Dintr-un total al populației de 150 de milioane de oameni, numai aproximativ patru milioane erau lucrători industriali. Asta însemnând că era mult mai înapoiată decât Pakistanul din ziua de astăzi.

Sub condițiile îngrozitoare economice, înapoiere socială și culturală, regimul democratic al muncitorilor stabilit de Lenin și Troțki a început să scoată Rusia din înapoiere pe baza unei economii planificate naționalizate. Rezultatele acestea nu au nici un precedent în istoria economică. Într-o perioadă de două secole Rusia a stabilit o bază industrială puternică, o industrie, știință și tehnologie avansată și abolirea analfabetismului. A realizat avansuri remarcabile în domeniul sănătății, culturii și a educației. Asta a fost în perioada în care Vestul lumii se afla în strânsoarea șomajului în masă și colapsul economic din Marea Depresie.

Viabilitatea noului sistem de producție a fost pus la o încercare severă între 1941-45, când Uniunea Sovietică a fost invadată de către Germania Nazistă împreună cu toate resursele combinate ale Europei la dispoziția sa. În ciuda pierderilor a 27 de milioane de vieți, URSS-ul a reușit să-l învingă pe Hitler, și a continuat, după 1945, să reconstruiască economia sa spulberată într-o perioadă remarcabil de scurtă de timp, transformându-se astfel în a doua putere a lumii.

Asemenea avansuri extraordinare într-o țară ar trebui să ne dea o pauză de gândire. Unul poate simpatiza idealurile Revoluției Bolșevice, sau să se opună acestora, dar asemenea transformare remarcabilă într-o perioadă de timp așa de scurtă cere atenția oamenilor gânditori de pretutindeni.

Într-o perioadă de 50 de ani, URSS-ul și-a a crescut produsul intern brut de nouă ori mai mult. În ciuda distrugerii groaznice din Al Doilea Război Mondial, ea și-a crescut PIB-ul de cinci ori mai mult din 1945 până în 1979. În 1950, PIB-ul URSS-ului a fost numai 33 la sută din aceea a Statelor Unite. Din 1979, aceasta a fost deja 58 la sută. La sfârșitul anilor 1970, Uniunea Sovietică a fost o putere industrială formidabilă, care în termeni absoluți a depășit deja restul lumii într-o serie de sectoare cheie. URSS-ul a fost al doilea cel mai mare producător industrial din lume după SUA și a fost cel mai mare producător de ulei, oțel, ciment, azbest, tractoare, și multe mașini unelte.

Realizările revoluționarilor nici măcar nu sunt exprimate in deplină măsura în aceste date. Toate acestea au fost realizate, practic, fără nici un șomaj sau inflație. Șomajul ca și acela din apus nu a existat în Uniunea Sovietică. De fapt, a fost o crimă din punct de vedere legal. (În mod ironic, această lege încă rămâne în cărțile de statut din zilele de azi, deși nu înseamnă nimic.) Ar putea exista exemple de cazuri care apar din neatenție sau indivizi care vin în conflict cu autoritățile private de către propriile slujbe. Dar asemenea fenomene nu au provenit din natura unei economii planificate naționalizate, și nu trebuie să existe. Ele nu aveau nimic în comun nici cu șomajul ciclic al capitalismului și nici cu cancerul organic care acum afectează întregul Vest al lumii și care acum condamnă 35 de milioane de oameni din țările membre OCDE la o viață de trândăvie forțată.

Mai presus de asta, pentru majoritatea perioadei postbelică, inflația a fost aproape sau total inexistentă. Birocrația a învățat despre adevărul din avertismentul lui Troțki în legătură cu faptul că „inflația este sifilisul unei economii planificate”. După Al Doilea Război Mondial, majoritatea timpului ei au încercat să aibă grijă să asigure ca inflația să fie ținută sub control. Asta a fost în mod particular legat de cazul prețurilor articolelor de bază de consum. Înainte de perestroika (reconstrucție), ultima oară când prețurile cărnii și a lactatelor au crescut a fost în 1962. Prețul pâinii, zahărului și majorității mâncărurilor au crescut ultima oară în 1955. Chiriile erau extrem de scăzute, mai ales în comparație cu Vestul, unde majoritatea muncitorilor trebuie să plătească o treime sau mai mult din salariul lor pe consumurile de locuință. Numai în ultima perioadă, cu haosul perestroikăi, aceasta a început să se destrame. Cu graba spre economia de piață, și șomajul și inflația au crescut la niște nivele nemaivăzute.

URSS-ul a avut un buget echilibrat și chiar și un mic surplus anual. Este interesant de notat faptul că nici un guvern din apus nu a reușit să realizeze asemenea rezultate (așa cum dovedesc condițiile de la Maastricht), așa cum nu au reușit să realizeze angajare cu normă întreagă și nici o inflație egală cu zero, lucruri care au existat de asemenea în Uniunea Sovietică. Criticii Uniunii Sovietice din apus au păstrat foarte subtil aceste aspecte, deoarece acestea demonstrau chiar și posibilitatea unei economii de tranziție, să nu mai vorbim și de socialism.

Dintr-o țară înapoiată, semi-feudală, îndeosebi analfabetă în 1917, URSS-ul a devenit o economie avansată, modernă, având un sfert din toți savanții lumii, cu un sistem de sănătate și educație egală sau chiar superioară față de oricare formă de sistem din apus, fiind capabilă să lanseze primul satelit spațial și să lanseze primul om în spațiu. În anii 1980, URSS-ul a avut mai mulți savanți decât SUA, Japonia, Marea Britanie și Germania combinate. Numai recent a fost obligat Vestul să recunoască în mod invidios că programul spațial Sovietic a fost mult mai avansat ca cel al Americii. Faptul că Vestul încă trebuie să folosească rachete rusești pentru a pune bărbați și femei în spațiu este o dovadă suficientă pentru aceasta.

Femeile și Revoluția din Octombrie

Marele socialist utopist francez Fourier a văzut poziția femeilor ca fiind cel mai expresiv indicator al progresului sau altminteri în cazul unui regim social. Încercarea de a introduce capitalismul în Rusia a avut cele mai dezastruoase consecințe în această privință. Toate dobândirile pentru femei cauzate de Revoluția Rusească, care, întâmplător, a început prin grevele lucrătoarelor din domeniul textil de Ziua Internațională a Femeii, sunt eliminate în mod sistematic. Poziția femeilor din Rusia aduce în prim-plan fața reacționară a capitalismului.

Revoluția Bolșevică a pus baza pentru emanciparea socială a femeilor, și deși politica contra-revoluționară Stalinistă a reprezentat un regres parțial, este de netăgăduit faptul că femeile din Uniunea Sovietică au făcut pași colosali înaintați în lupta către egalitate. „Revoluția din Octombrie sincer și-a îndeplinit obligațiile sale în relație cu femeia,” a scris Troțki.

„Guvernul tânăr nu numai că i-a dat toate drepturile ei politice și legislative în egalitate cu bărbații, însă, ceea ce este mai important, este că ea a făcut tot ce a putut, iar în orice caz, în mod incomparabil mai mult decât oricare alt guvern din trecut, pentru a asigura accesul ei către toate formele de muncă economică și culturală.”

Revoluția din Octombrie a demarcat o bornă în lupta pentru emanciparea femeilor. Înainte de asta, sub Țarism, femeile erau văzute ca fiind numai niște elemente auxiliare a gospodăriei. Legile Țariste permiteau în mod explicit unui bărbat să folosească violența împotriva soției. În unele zone rurale femeile erau forțate să poarte voaluri și nu le era permis să citească și să scrie. Între 1917 și 1927 o întreagă serie de legi erau aprobate, care ofereau femeilor o egalitate formală cu bărbații. Programul Partidului Comunist din 1919 a proclamat în mod îndrăzneț: „Nelimitând-se la egalitate formală a femeilor, partidul luptă pentru a le elibera de la sarcina materială a muncii în gospodărie învechită prin înlocuirea acestora cu case comunale, locuri publice pentru mâncat, spălătorii centrale, creșe, etc.”

Femeile nu mai erau obligate să trăiască împreună cu soții lor sau să-i acompanieze pe aceștia în caz că schimbul slujbei însemna schimbul casei. Le-au fost oferite drepturi egale pentru a fi capul gospodăriei și să primească salariu egal. Atenție a fost atrasă asupra rolului de a naște a femeii și au fost introduse legi speciale de maternitate care au interzis orele lungi de muncă și de noapte și au stabilit concediu plătit la naștere, alocații de familie și centre de îngrijire a copiilor. Avortul a fost legalizat în 1920, divorțul a fost simplificat și înregistrarea civilă a căsătoriei a fost introdusă. Conceptul de copii nelegitimi a fost abolită. În cuvintele lui Lenin: „Literalmente, nu am lăsat nici o urmă din legile disprețuitoare care au plasat femeile într-o stare de inferioritate față de bărbați…”

Avansuri materiale au fost făcute pentru a facilita implicarea totală a femeilor în toate sferele ale vieții sociale, economice și politice – furnizarea meselor școlare gratuite, lapte pentru copii, mâncăruri speciale și cote de haine pentru copii nevoiași, centre de consultanță pentru femeile gravide, case de maternitate, creșe și alte facilități. Într-adevăr, apariția Stalinismului a introdus o serie de contra-reforme în sfera socială, care a afectat în mod drastic poziția femeilor. Dar cu moartea lui Stalin, creșterea economică postbelică a permis o îmbunătățire în general constantă: pensionarea la vârsta de 55 de ani, fără discriminare în legătură cu salariu și condiții de angajare, și dreptul femeilor însărcinate de a trece la muncă ușoară cu concediu de maternitate integral plătit pentru 56 de zile înainte și 56 de zile după nașterea copilului. O nouă legislație în 1970 a abolit munca de noapte și munca subterană pentru femei. Numărul de femei în educația superioară pe bază de procent a crescut de la 28 la sută în 1927, la 43 la sută în 1960, la 49 la sută în 1970. Singurele alte țări din lume în care femeile constituiau peste 40 la sută din numărul total din educația superioară erau Finlanda, Franța, și Statele Unite.

Existau îmbunătățiri în îngrijirea copiilor preșcolari: în 1960 erau 500.000 de locuri, dar până în 1971, aceasta a crescut la peste cinci milioane. Avansurile extraordinare a economiei planificate, cu îmbunătățirile ulterioare în domeniul sănătății, au fost reflectate în dublarea speranței de viață a femeilor de la 30 la 74 de ani și reducerea mortalității infantile cu 90 la sută. În 1975 femeile care lucrau în educație a crescut cu 73 la sută. În 1959 o treime din femei erau în profesie, unde 70 la sută din forța de muncă era alcătuită din femei, dar până în 1970 această cifră a crescut până la 55 la sută. Din acest moment, 98 la sută din asistente medicale erau femei, așa cum au fost și 75 la sută din profesori, 95 la sută din bibliotecari și 75 la sută din doctori. În 1950 erau 600 de femei cu doctorat în știință, dar până în 1984 aceasta a crescut la 5.600.

Restaurarea capitalistă a inversat rapid dobândirile din trecut, presând femeile înapoi într-o poziție de sclavie abjectă în numele ipocrit al „familiei”. Cea mai mare parte a poverii a crizei este plasată asupra umerii femeilor.

De ce s-a prăbușit Uniunea Sovietică

Totuși în ciuda acestor succese extraordinare, URSS-ul s-a prăbușit. Întrebarea care trebuie adresată este de ce s-a întâmplat una ca asta. Explicațiile „experților” capitaliști sunt la fel de previzibile pe cât sunt de sece. Socialismul (sau comunismul) a eșuat. Sfârșit. Dar și comentariile liderilor Laburiști, și de stânga și de dreapta, nu sunt cu mult mai bune. Reformiștii de aripa dreaptă, ca întotdeauna, pur și simplu răsună perspectiva clasei conducătoare. De la reformiștii de stânga, primim numai o liniște jenantă. Liderii Partidelor Comuniste din apus, care nu de mult susțineau în mod necritic toate crimele Stalinismului, acum încearcă să se distanțeze de la un regim discreditat, dar nu au nici un răspuns la întrebările muncitorilor și tinerilor care cer explicații serioase.

Dobândirile industriei, științei și tehnologiei Sovietice au fost deja explicate. Dar a mai fost o altă perspectivă a situației. Statul democratic al muncitorilor stabilit de către Lenin și Troțki a fost înlocuit de către monstruosul stat birocratic deformat al lui Stalin. Aceasta a fost un regres groaznic, care semnifica lichidarea puterii politice a clasei muncitoare, dar nu și cuceririle socioeconomice fundamentale din Octombrie. Noile relații de proprietate, care își avea cea mai clară expresie în economia planificată naționalizată, a rămas.

În anii 1920, Troțki a scris o carte mică întitulată: Către socialism sau capitalism? Care a fost întotdeauna întrebarea decisivă pentru URSS. Propaganda oficială a fost faptul că Uniunea Sovietică se mișca implacabil spre realizarea socialismului. În anii 1960, Hrușciov se mândrea cu faptul că socialismul a fost deja realizat iar URSS-ul se pregătea să construiască o societate comunistă în întregime în douăzeci de ani. Dar adevărul a fost că Uniunea Sovietică se îndrepta cu totul într-o altă direcție.

Mișcarea spre socialism ar trebui să semnifice o reducere treptată în inegalitate. Dar în Uniunea Sovietică inegalitatea a crescut continuu. Un abis s-a format între mase și milioanele de oficiali privilegiați împreună cu soțiile și copii lor cu hainele lor elegante, mașinile mari, apartamentele comode și dacele. Contradicția a fost încă mai flagrantă pentru că aceasta contrasta cu propaganda oficială despre socialism și comunism.

Din punctul de vedere al maselor, succesul economic nu poate fi redus la cantitatea de oțel, ciment sau electricitate produsă. Mai presus de toate, nivelul de trai depinde de producția mărfurilor care sunt de calitate bună, ieftine și ușor accesibile: haine, pantofi, mâncare, mașini de spălat, televizoare și altele asemenea. Dar în acele domenii URSS-ul a rămas în urma Vestului. Aceasta nu ar fi fost așa de serios dar pentru aceasta unii oameni se bucurau de accesul la aceste lucruri în timp ce majoritatea nu.

Motivul pentru care Stalinismul putea să dureze așa de mult, în ciuda tuturor contradicțiilor strigătoare pe care le-a creat, a fost precis actul pe care timp de multe decenii economia planificată naționalizată a creat niște pași extraordinari înaintate. Dar guvernarea sufocantă a birocrației a rezultat în corupție, administrare incompetentă, neatenție și risipă la un nivel colosal. Aceasta a subminat dobândirile economiei planificate. Până la momentul în care URSS-ul s-a dezvoltat la un nivel înalt, efectele negative ale birocrației au avut consecințe chiar mai dăunătoare.

Birocrația întotdeauna s-a comportat ca un obstacol în dezvoltarea forțelor productive. Dar întrucât sarcina de a construi industria grea a fost relativ simplă, o economie modernă și sofisticată cu relațiile sale complexe între industria grea și industria ușoară, știința și tehnologia nu poate fi condusă de un ordin birocratic fără să cauzeze cea mai serioasă perturbare. Costurile pentru a menține nivelurile înalte de cheltuieli militare și costurile de a-și menține stăpânirea asupra Europei de Est au impus mai multe tensiuni asupra economiei Sovietice.

Cu toate resursele colosale la dispoziție, baza industrială puternică și numărul mare de tehnicieni și savanți de înaltă clasă, birocrația a fost incapabilă să realizeze aceleași rezultate ca în apus. În domeniile vitale ale productivității și nivelurilor de trai Uniunea Sovietică a rămas în urmă. Motivul principal a fost povara colosală impusă asupra economiei Sovietice de către birocrație – milioanele de oficiali lacomi și corupți care au condus Uniunea Sovietică fără nici un control din partea clasei muncitoare.

Ca rezultat, Uniunea Sovietică a rămas în urma Vestului. Atâta timp cât forțele productive din URSS au continuat să se dezvolte, tendința pro-capitalistă a fost nesemnificativă. Dar impasul Stalinismului a transformat complet situația. În mijlocul anilor 1960, sistemul economiei planificate controlate în mod birocratic și-a ajuns limitele. Aceasta a fost exprimată în mod evident de către declinul accentuat în rata de creștere din URSS, care a scăzut continuu de-a lungul anilor 1970, apropriindu-se de zero sub Brejnev. Odată ce Uniunea Sovietică nu a fost capabilă de a obține rezultate mai bune decât capitalismul, soarta sa i-a fost sigilată.

A fost în acest moment atunci cânt Ted a conclus căderea Stalinismului ca fiind inevitabilă, o prezicere sclipitoare a fost făcută în 1972. Din punctul de vedere Marxist, asemenea perspectivă a fost de neevitat. Marxismul explică faptul că în analiza finală viabilitatea unui sistem socioeconomic dat depinde de abilitatea sa de a dezvolta forțele productive. Această carte explică întregul proces în mare detaliu, și arată cum în perioada de după 1965 rata de creștere a economiei Sovietice a început să încetinească. Între 1965 și 1970, rata de creștere a fost 5,4 la sută. Peste următoarea perioadă de șapte ani, între 1971 și 1978, rata de creștere medie a fost numai 3,7 la sută.

Aceasta în comparație cu o medie de 3,5 la sută în cazul economiilor capitaliste avansate din OCDE. În alte cuvinte, rata de creștere a Uniunii Sovietice nu a mai fost mai superioară decât aceea realizată de sub capitalism, o dezastruoasă poziție în politica globală. Ca rezultat, producția mondială totală din partea URSS-ului a scăzut puțin de fapt, de la 12,5 la sută în 1960 la 12,3 la sută în 1979. În aceeași perioadă, Japonia și-a crescut partea sa de producție de la 4,7 la sută la 9,2 la sută. Toate discursurile lui Hrușciov despre cum o să ajungă din urmă și o să întreacă America s-au evaporat. Ulterior, rata de creștere în Uniunea Sovietică a continuat să scadă până la sfârșitul perioadei lui Brejnev, („perioada de stagnare” așa cum a fost denumită de către Gorbaciov) a fost redusă la zero.

Odată ce acest stadiu a fost atins, birocrația a încetat să aibă chiar și același rol relativ progresist pe care l-au avut în trecut. Acesta a fost motivul pentru care regimul Sovietic a intrat într-o stare de criză. Ted Grant a fost singurul Marxist care să ajungă la concluzia necesară din urma acesteia. El a explicat cum odată ce Uniunea Sovietică nu a fost capabilă de a obține rezultate mai bune decât capitalismul, regimul a fost în pericol. În contrast, fiecare altă tendință, de la burghezie la Staliniști, au luat drept bun faptul că aparentele regimuri monolitice din Rusia, China și Europa de Est ar dura o perioadă pe termen aproape nelimitat.

Contra-revoluția politică executată de către birocrația Stalinistă din Rusia a lichidat complet regimul democrat Sovietic al muncitorilor, dar nu a distrus noile relații de proprietate stabilite de către Revoluția din Octombrie. Birocrația conducătoare se baza pe economia planificată naționalizată și a reușit să creeze un rol relativ progresiv în dezvoltarea forțelor productive, deși la un cost de trei ori mai mare decât acela al capitalismului, cu risipe enorme, corupție și gestionare slabă, așa cum a evidențiat Troțki chiar înainte de război atunci când economia avansa la 20 la sută pe an.

Dar în ciuda succeselor sale, Stalinismul nu a rezolvat problemele societății. În realitate, a reprezentat o anomalie istorică monstruoasă, rezultatul unei înlănțuiri ciudate istorice al circumstanțelor. Uniunea Sovietică sub Stalin a fost bazată pe o contradicție fundamentală. Economia planificată naționalizată a fost în contradicție cu statul birocratic. Chiar și în perioada primilor ani al așa zisului „Plan de Cinci Ani”, regimul birocratic a fost responsabil de o risipă colosală. Această contradicție nu a dispărut împreună cu dezvoltarea economică, dar, din contră, aceasta a crescut din ce în ce mai nesuportabilă până când în cele din urmă, sistemul s-a dărâmat în întregime.

Acum este cunoștință generală. Dar să fi înțelept după acest eveniment este relativ ușor. Nu este atât de ușor să prezici procese istorice dinainte, dar aceasta a fost chiar cu certitudine în cazul scrierilor remarcabile ale lui Ted Grant despre Rusia, care au schițat precis graficul declinului Stalinismului și au prezis rezultatele sale. Putem chiar și numai de aici să găsim o analiză cuprinzătoare a motivelor pentru criza regimului birocratic, care chiar și acum rămâne o carte sigilată cu șapte sigilii pentru toți ceilalți comentatori despre evenimentele din fosta URSS.

Analiza lui Troțki

Punctul de începere ale lucrării contemporane a fost geniala analiză a lui Lev Troțki în capodopera sa Revoluția trădată scrisă în 1936, care chiar și în zilele de azi reține toată vigoarea și relevanța sa. Nimeni care vrea să înțeleagă cu adevărat ce s-a întâmplat în Rusia nu poate ignora această lucrare de analiză Marxistă măreață. Deși, din motive înțelegătoare, Troțki nu a prescris o analiză completă a originii clasei din statul Sovietic, dar a lăsat o întrebare deschisă în legătură cu în ce direcție o să se îndrepte eventual.

Marele Marxist rus a înțeles faptul că soarta Uniunii Sovietice va fi determinată de lupta forțelor vii, care la rândul ei a fost legată în mod inseparabil de dezvoltările pe plan mondial: asemenea dezvoltări nu ar putea fi prezise cu precizie în avans. De fapt, felul deosebit în care s-a desfășurat Al Doilea Război Mondial a avut un efect decisiv în legătură cu destinul Uniunii Sovietice, care nu a fost anticipată de nimeni. Troțki a scris:

„Actualmente, este imposibil de a răspunde finalmente și irevocabil întrebarea în ce direcție contradicțiile economice și antagonismele sociale ale societății Sovietice se va dezvolta pe parcursul următorilor trei, cinci sau zece ani. Rezultatul depinde de o luptă a forțelor sociale vii – nu la un nivel național, ci la un nivel internațional. La fiecare nouă etapă, așadar, o analiză concretă este necesară a relațiilor actuale și tendințe în legătura lor și interacțiunea continuă.” (Troțki, Revoluția trădată, p. 49)

Troțki a avut grijă să pună un semn de întrebare asupra viitorului statului Sovietic. Prezicerea sa legată de faptul că pentru a-și prezerva privilegiile sale, birocrația Stalinistă „trebuie în mod inevitabil să caute în etapele viitoare un sprijin pentru sine în legătură cu relațiile de proprietare [capitaliste]”, a fost dovedit ca fiind în întregime corect. Spectacolul dezgustător a liderilor Partidului Comunist, managerilor și oficialilor, care erau la putere de mult timp, de a-și rupe cardul Partidului și de a se transforma în mod deschis în „antreprenori”, cu aceeași ușurință cu care un om s-ar muta dintr-un compartiment al trenului într-altul, arată cât de distanțat a fost regimul Stalinist față de socialismul autentic.

Troțki nu s-a așteptat ca regimul Stalinist să dureze atât de multă vreme, atât cât a durat. Într-adevăr, în ultima sa lucrare Stalin, el a sugerat că regimul ar putea dura timp de decenii în forma sa actuală, dar cartea a fost neterminată în momentul asasinării lui, și a fost incapabil să-și dezvolte ideea mai departe. Uniunea Sovietică a reieșit extrem de consolidată după Al Doilea Război Mondial. Regimul Stalinist, pe care Troțki îl considera ca fiind o aberație istorică temporară, a supraviețuit timp de decenii. Aceasta a avut un efect profund asupra tuturor lucrurilor, în special conștiința maselor și a birocrației înșine.

Troțki a sperat ca regimul Stalinist să fie răsturnat de către o revoluție politică a clasei muncitoare. Dar dacă aceasta nu s-ar întâmpla, el a specificat posibilitatea, la un anumit stadiu, faptul că un proces birocratic contra-revoluționar ar duce la răsturnarea relațiilor de proprietate stabilită de către Revoluția din Octombrie:

„Contra-revoluția va începe atunci când bobina cuceririlor social-progresive începe să se desfacă. Se pare că nu există niciun sfârșit la această desfacere. Totuși o parte din cuceriri ale revoluției este întotdeauna prezervată. Așadar, în ciuda monstruoaselor distorsiuni birocratice, clasa de bază a URSS-ului rămâne proletară. Dar să ținem minte faptul că procesul de desfacere nu este încă complet, iar viitorul Europei și a lumii în următoarele câteva decenii nu a fost încă decisă. Termidorul rusesc ar fi deschis fără îndoială o nouă eră de guvernare burgheză, dacă această guvernare nu ar fi fost demonstrată ca fiind învechită peste tot în lume. În orice caz, lupta împotriva egalității și stabilirea a diferențelor sociale foarte adâncite au fost incapabile până acum de a elimina conștiința socialistă a maselor sau naționalizarea mijloacelor de producție și a terenului care au fost câștigurile de bază socialiste ale revoluției. Deși aceasta derogă aceste realizări, birocrația încă nu a îndrăznit să recurgă la restaurarea proprietății private a mijloacelor de producție.” (Ibid., pp. 405-6)

Perspectiva restaurării capitaliste din Rusia și repercusiunile sale au fost explicate cu o previziune remarcabilă de către Troțki în 1936:

„Un colaps al regimului Sovietic ar duce în mod inevitabil la un colaps al economiei planificate, și prin urmare abolirea proprietății statului. Legătura constrângătoare dintre trusturile și fabricile din interiorul său s-ar diminua. Întreprinderile cu cel mai mare succes ar izbuti să reiasă pe drumul spre independență. S-ar putea ca ei să se convertească într-o societate pe acțiuni, sau ar putea să găsească o altă formă tranzițională de proprietate – una, ca de exemplu, în care muncitorii ar trebui să participe la profituri. Fermele colective s-ar dezintegra simultan și mult mai ușor. Căderea dictaturii birocratice prezente, dacă nu ar fi înlocuită de către o nouă putere socialistă, ar însemna așadar o întoarcere la relațiile capitaliste cu un declin catastrofic al industriei și culturii.” (Lev Troțki, Revoluția trădată, pp. 250-1)

Ce iese cel mai mult în evidență este felul genial în care Troțki a anticipat principalele linii care chiar s-au întâmplat în Rusia. În contrast complet cu claritatea abordării lui Troțki, putem observa falimentul teoretic și practic al teoriei „capitalismului de stat”, care în diverse forme a ocupat mințile diverselor secte ultra-stângi timp de decenii. După Al Doilea Război Mondial Ted Grant a dezvoltat și extins analiza lui Troțki a Bonapartismului proletar, în special în Teoria Marxistă a statului, care a distrus în mod cuprinzător ideea capitalismului de stat din Rusia.

Conform acestei „teorii”, regimul din URSS a fost deja capitalist cu mult timp în urmă. De ce, atunci, ar trebui ca muncitorii să se deranjeze să apere formele vechi ale proprietății de stat (capitalismului de stat) împotriva burgheziei născândă, atunci când nu există nicio diferențe între acestea? Această argumentare, care ar dezarma complet clasa muncitoare în fața contra-revoluției capitaliste, este un exemplu evident de cum o teorie falsă duce în mod inevitabil la un dezastru în practică.

Criza Stalinismului nu are nicidecum nimic în comun cu criza capitalismului (sau a „capitalismului de stat”). Cel din urmă exemplu este rezultatul anarhiei pieței și a proprietății private. Dar nu s-a pus nicio întrebare asupra crizei de supraproducție în cazul URSS-ului, care a fost bazată pe o economie planificată naționalizată, deși una afectată de toate nenorocirile birocrației, corupției și a gestionării slabe.

Aici trebuie adăugat caracterul limitat a statului național, care a trăit mai mult decât utilitatea sa și a devenit o piedică gigantică a forțelor productive. Asta explică de ce fiecare țară, chiar și cea mai mare super-putere, este obligată să participe la piața mondială. Aceasta a fost prezisă în avans de către Marx. Acesta este de asemenea și motivul pentru care ideea socialismului într-o țară este o utopie reacționară.

Caricatura socialismului

Ce a eșuat în Rusia și Europa de Este nu a fost comunismul sau socialismul, în oricare sens care a fost înțeles de către Marx sau Lenin, ci o caricatură birocratică și totalitaristă. Lenin a explicat faptul că mișcarea către socialism necesită un control democratic asupra industriei, societății și a statului condus de proletariat. Socialismul autentic este incompatibil cu guvernarea unei elite birocratice și privilegiate, care va fi acompaniată în mod inevitabil de către o corupție colosală, nepotism, risipă, gestionare slabă și haos.

Economia planificată naționalizată din URSS și Europa de Est a realizat rezultate uimitoare în domeniile industriei, științei, sănătății și a educației. Dar, așa cum a prezis Troțki în 1936, regimul birocratic a subminat în cele din urmă economia planificată naționalizată și a pregătit calea spre colapsul său și reîntoarcerea capitalismului.

Care este bilanțul revoluției din Octombrie și a marelui experiment al economiei planificate care a urmat? Ce implicații posedă pentru viitorul umanității? Și ce concluzii ar trebui trase din acestea? Prima observație ar trebui să fie clară. Fie că ești în favoarea sau împotriva Revoluției din Octombrie, un lucru este fără nicio îndoială în legătură cu faptul că acest singur eveniment a schimbat cursul istoriei mondiale într-un mod nemaivăzut. Întregul secol XX a fost dominat de către consecințele sale. Faptul acesta este recunoscut chiar și de cei mai conservativi comentatori și de aceia care sunt ostili Revoluției din Octombrie.

Nu este nevoie să se precizeze, faptul că autorul acestor paragrafe este un apărător ferm al revoluției din Octombrie. Consider aceasta ca fiind cel mai important eveniment măreț din istoria umanității. De ce spun asta? Pentru că pentru prima oară aici, dacă am exclude gloriosul dar efemerul eveniment al Comunei din Paris, milioane de bărbați și femei de rând i-au răsturnat pe exploatatorii lor, și-au luat destinul lor în propriile mâini, și au început cel puțin sarcina transformării societății.

Faptul că această sarcină, sub anumite condiții specifice, a fost redirecționată pe niște căi neprevăzute de către liderii revoluției nu invalidează ideile Revoluției din Octombrie, nici nu reduce semnificația câștigurilor colosale create de către URSS timp de următorii 70 de ani care au urmat.

Dușmanii socialismului vor răspunde disprețuitor că experimentul s-a încheiat în eșec. Noi răspundem conform spuselor marelui filosof Spinoza, faptul că sarcina noastră nu este nici de a plânge nici de a râde dar de a înțelege. Dar cititorul ar privi în zadar toate scrierile dușmanilor burghezi ai socialismului pentru a găsi orice explicație serioasă pentru ce s-a petrecut în Uniunea Sovietică. Așa numitele analize ale lor le lipsește orice bază științifică deoarece ei sunt motivați de ura oarbă care reflectă interesele de clasă clare.

Nu a fost burghezia rusească degenerată, care a fost aruncată în coșul de gunoi al istoriei în octombrie 1917, dar economia planificată naționalizată care a scos Rusia în epoca modernă, construind fabrici, drumuri și școli, educând bărbații și femeile, creând savanți geniali, construind armata care l-a învins pe Hitler și punând primul om în spațiu.

În ciuda crimelor birocrației, Uniunea Sovietică a fost transformată în mod rapid de la o economie semi-feudală și înapoiată într-o națiune industrială modernă și avansată. În cele din urmă, însă, birocrația nu a fost satisfăcută cu averile și privilegiile colosale pe care le-au obținut prin prădarea statului Sovietic. Așa cum a prezis Troțki, ei au trecut la tabăra restaurării capitaliste, transformându-se dintr-o castă parazită într-o clasă conducătoare.

Mișcarea spre capitalism a însemnat un pas gigantic înapoi pentru oamenii din Rusia și fostele Republici ale URSS-ului. Societatea a fost catapultată înapoi și a trebuit să învețe despre toate binecuvântările civilizației capitaliste: religia, prostituția, drogurile, și toate celelalte „binecuvântări” ale capitalismului. Pentru moment, regimul lui Putin a reușit să se consolideze. Dar aparența sa de putere este iluzorie. Capitalismul rusesc, ca și coliba din basmul rusesc, este construită pe niște picioare de găină.

Călcâiul lui Ahile al capitalismului rusesc este acela care acum este legată cu un cordon ombilical de soarta capitalismului mondial. El este supus la toate furtunile și stresurile unui sistem care se află într-o criză terminală. Aceasta va avea un impact profund asupra Rusiei, atât economic cât și politic. Mai devreme sau mai târziu muncitorii ruși se vor recupera după efectele înfrângerii și se vor pune în acțiune. Atunci când aceasta se va întâmpla, ei vor redescoperi rapid tradițiile revoluției din Octombrie și ideile Bolșevismului autentic. Aceasta este singura cale înainte pentru muncitorii din Rusia și a întregii lumi.

Friday, 03 February 2017

Written by Alan Woods

Translated by Ștefan Nițu

Original article in English - "What the Russian Revolution achieved and why it degenerated